”El era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ce era al Lui, dar ai Săi nu l-au primit” – spune evanghelia după Ioan.

Era începutul unei povești triste cu final fericit în Duminica învierii!
Iar al doilea final fericit stă să vină, căci ”dacă Cristos nu a înviat, credința voastră nu are nici un rost și voi sunteți încă în pacatele voastre„.
Însă tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu. – zice tot evanghelia după Ioan.
Faptul că Dumnezeu ne-a dat dreptul să devenim copii ai lui, nu înseamnă că și suntem automat, fără îndeplinirea condiției inițiale: să-l primim, să credem în El.

Dacă nu ai certitudinea că ești un copil al Lui, poate merită să-ți pui întrebarea dacă nu cumva ești dintre cei care fac povestea de Paște tristă: ”ai Săi, care nu l-au primit”.

Adevărat a înviat!
Iepurași fericiți, miel și ouă, bănuiesc că v-a urat toată lumea, nu vă mai agasez!

Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!

O promisiune e mai uşor de făcut decât de ţinut, aşa că mă lupt din răsputeri să fiu la zi cu cititul capitolului din Evanghelia după Ioan despre care ziceam aici.

Duminica trecută ne-am şi întâlnit la un cappuccino cu Iulian şi Beni şi am discutat capitolul din ziua respectivă. Experienţa a fost cu atât mai interesantă cu cât backgroundurile noastre culturale şi religioase sunt foarte diverse. Toţi am fost de acord că nu e suficient să citeşti şi să te minunezi ci trebuie să şi faci ceva la modul practic ca urmare a ceea ce ai citit. Şi fiecare în dreptul lui şi-a tras o aplicaţie.

A mea a fost să fiu atent în săptămâna asta la oportunităţile de a face un bine, chiar dacă sunt deghizate. Am avut şi primul examen cu produsele “gratuite”.  Noroc cu Ana, altfel aş fi fost repetent.

Ne întâlnim şi duminică tot la un cappuccino şi tot la noi acasă de la 11 pana la 12:30. Lăsaţi un comentariu să ştiu că sunteţi interesaţi si vă dau şi detaliile cum să ajungeţi într-un email, sau trimiteţi direct un email la adresa de la about.

“Cel mai bun argument in favoarea creştinismului sunt creştinii: bucuria lor, siguranţa lor, sentimentul lor de împlinire. Pe de altă parte, însă, cel mai puternic argument împotriva creştinismului sunt tot creştini: când sunt posomorâţi şi lipsiţi de bucurie, când afişează un aer de sfinţenie şi se împăunează cu evlavie de suprafaţă, când sunt încuiaţi şi tiranici, ei bine, atunci creştinismul e definitiv îngropat. Dar, deşi e drept să-i condamnăm pe unii dintre creştini pentru aceste lucruri, probabil, la urma urmelor, nu e drept, deşi e foarte uşor, să condamnăm creştinismul propriu zis din cauza lor.”

Indurare aspră – Sheldon Vanauken

Păi ce să facem? Ce face toată lumea. Olecuţică de post, ceva pioşenie asortată la haina nouă, o slujbă de Înviere necesară stropită după aia cu vin şi cozonac. ( ştiu, cozonacul nu curge, dar aşa e clişeul). Plus ouă roşii şi  Cristos a înviat.

Ca să ieşim din monotonie asta, vă propun un experiment. Hai să citim împreună măcar o Evanghelie până la Paşti. Aşa avem şi noi proaspăt în minte motivul pentru care spunem Cristos a înviat.

Fie că sunteţi credincioşi sau nu, vă propun ca pe lângă postul tradiţional să adăugaţi încă o “caznă”. Sunt 21 de capitole în Evanghelia după Ioan şi 4 săptămâni până la Paşte. Asta înseamnă că dacă citim câte un capitol pe zi avem şansa ca până în noaptea de înviere să terminam de citit toată cartea. Desigur, cartea poate fi citită şi într-o oră, dar am zis să ne dăm timp să şi procesăm ce citim.

Ca lucrurile să fie mai interesante şi mai interactive, putem să ne întâlnim, să zicem, duminicile la un cappuccino şi să împărtăşim ce-am citit, ce-am înţeles şi întrebările pe care lectura ni le-a ridicat. Fac eu cinste cu casa şi cu cappuccino.

Există prejudecata că credinţa, fiind un lucru personal, este neapărat şi individualistă, dar comunitatea a fost contextul în care s-a manifestat credinţa creştină încă de la început. Cei care nu pot să participe, ar scrie un post pe blog care ar fi publicat duminica iar noi l-am citi şi l-am comenta online şi offline. Sunt sigur că experimentul ar fi mai plăcut dacă adăugăm şi ingredientul ăsta.

Ok, ştiu că nu e ceva obişnuit, dar hei, e mai puţin de o lună din viaţa noastră, ce rău ar putea să iasă din asta?

Ce ziceţi, vă înscrieţi? Aveţi alte sugestii?

Programul ar fi aşa:

Duminică 14 Martie – Capitolul 1 (Ne întâlnim, ne cunoaştem, bem un cappuccino, eventual avem o discuţie generala despre Evanghelia după Ioan sau despre Pasti)

15 Martie – Capitolul 2

16 Martie – Capitolul 3

17 Martie – Capitolul 4

18 Martie – Capitolul 5

19 Martie – Capitolul 6

20 Martie – Capitolul 7

21 Martie – Capitolul 8 (Ne întâlnim şi povestim ce ne-a plăcut, ce nu ne-a plăcut, intrebări, etc)

22 Martie – Capitolul 9

23 Martie – Capitolul 10

24 Martie – Capitolul 11

25 Martie – Capitolul 12

26 Martie – Capitolul 13

27 Martie – Capitolul 14

28 Martie – Capitolul 15 (Ne întâlnim şi povestim ce ne-a plăcut, ce nu ne-a plăcut, intrebări, etc)

29 Martie – Capitolul 16

30 Martie – Capitolul 17

31 Martie – Capitolul 18

1 Aprilie – Capitolul 19

2 Aprilie – Capitolul 20

3 Aprilie -  Capitolul 21

Deci, cine vrea să participe să lase un comentariu ca să ştim unii de alţii.

PS. Dacă nu ai un Nou Testament disponibil, puteţi citi Biblia Online. Dacă preferi să citeşti mai degrabă dintr-un Nou Testament pe care poţi să îl ţii în mână şi nu ai de unde să faci rost de unul, pot să caut şi să îţi împrumut unul.

Mă scuzați, deranjez și eu cu o întrebare. Sunt sigur că printre cititori am atei suficient de amabili să îmi răspundă la întrebarea din titlu.

Înțeleg de ce un credincios e scos din sărite de un ateu. Unul dintre motive ar fi că un credincios își simte credința amenințată de un om care afirmă că obiectul credinței lui, nu există.

Înțeleg motivul pentru care un credincios vrea să convingă un ateu să creadă în Dumnezeu, e vorba de viața lui veșnică, de responsabilitatea pe care credinciosul o are de la Dumnezeu să îi fie o mărturie ateului. Mai sunt și alte motive, nu intru acum în toate.

Ajutați-mă să înțeleg de ce un ateu își bate capul să convingă un credincios că greșește? Dacă în maxim 100 de ani și unul și altul vor fi oale și ulcele de ce nu se rezumă ateul să se bucure de singura viață pe care o are, făcând lucrurile care îi plac? În loc de asta el alege să își bată capul cu niște fanatici cu care nu are prea mulți sorți de izbândă.

Înțeleg că prezența credincioșilor în număr mare poate genera chestiuni sociale enervante pentru ateu, cum ar fi fonduri dirijate către Biserici și Catedrale inutile. Aspectul ăsta îl pricep, dar discuțiile atei-credincioși încep de cele mai multe ori fără miza asta. Bătălia nu este în primul rând pentru o dirijare mai eficientă a fondurilor ci în primul rând pe concepte filosofice.

Ca să împiedice războaie religioase? Cele mai mari bătălii ateii le dau cu creștinii, nu cu musulmanii care au recent la activ mai multe activități belicoase și deși orice ateu aduce în discuție bombele acestora, nimeni nu suflă o vorbă împotriva islamului.

Nu vreau să fiu răutăcios, dar spuneți-mi ce ar câștiga un ateu dacă m-ar convinge pe mine că nu există Dumnezeu?