Cinci ani inchisoare pentru ateism

Un indonezian de 31 de ani a intrat in necazuri cu autorităţile si ar putea face 5 ani de puşcărie după ce a postat pe Facebook un status in care spunea că “Dumnezeu nu există”.

Unii prieteni atei vor obiecta aici că un ateu nu susţine că Dumnezeu nu există ci mai degrabă, dacă ar fi fost ateu ar fi spus că: “Îmi lipseşte credinţa în existenţa lui Dumnezeu”. Dar mă rog, astea sunt chestiuni tehnice, să-i lăsăm să se lămurească între ei.

Mulţimea furioasă printre care şi funcţionari (government officials)  care îl aştepta la intrarea în cladirea unde lucra, l-a agresat şi bătut până la venirea poliţiei, care l-a luat în custodie chipurile pentru propria lui protecţie.

Să fii bătut şi arestat pentru credinţa sau, mă rog, lipsa de credinţă mi se pare îngrozitor. Şi reacţia asta faţă de îngrădirea libertăţii ar trebui să o aibă orice creştin.

Mi se pare ironic să citesc că ateii români se tem de persecuţie sau chiar acuză persecuţia din România. Unii dintre ei listeaza la persecuţie: neîncrederea oamenilor în ei, discriminarea pe care o face statul când dirijează fonduri publice către instituţii religioase şi posibilitatea de a-şi pierde locul de muncă dacă cineva află despre “credinţa” lor. Mă pufneşte râsul şi probabil că l-ar pufni şi pe bietul indonezian dacă ar afla. Şi i-ar pufni, daca le-ar arde de asta, şi pe miile de creştini persecutaţi într-adevăr în Indonezia.

Unii atei vor fi de acord cu mine că persecuţia nu e un subiect de luat în derâdere şi că e întotdeauna o treabă serioasă. Alţii vor purta tricouri cu ameninţări subtile la adresa creştinilor şi vor spune că e cool să zici: We love the Roman lions!  Nu-i vom lua în serios, bineînteles. Creştinii din lumea vestică nu mai sunt sub ameninţarea cu moartea. Dar altfel ar citi mesajul un indonezian sau un creştin arab persecutat pentru credinţa lui.

Dacă tricoul îl putem trece la glume proaste şi nesărate, alte chestiuni nu le mai putem pune în aceeaşi categorie. Surprinzător, deşi urăsc persecuţia pe criterii de “credinţă” la fel de mult ca şi noi uite ce zic unii dintre prietenii noştri raţionali.

Penn Jillette’s în cartea sa: God, No! zice următoarele:

The respect for faith, the celebration of faith, is dangerous. It’s faith itself that’s wrong. I deny terrorists the moral right to have faith in a god that will reward them for killing people with airplanes. That means I have to deny Christians the moral right to a faith that Jesus Christ died for their sins. That means I have to deny the warm, fuzzy faith that there’s some positive conscious energy guiding the universe. That means I have to get pissed off when Luke Skywalker trusts “the force.” …

F*** faith.

(Penn Jillette, God, No!: Signs You May Already Be an Atheist and Other Magical Tales, p. 229 (Simon & Schuster, 2011).)

Când îi asociază pe teroriştii care omoară oamenii nevinovaţi cu creştinii care cred în iertarea păcatelor prin jertfa lui Cristos sugerând că ar trebui să le aplice acelaşi tratament (I have to deny the moral right), Jillette face un joc periculos şi de acceaşi natură cu jocul autorităţilor indoneziene din cazul descris mai sus.

Orice creştin ar trebui să fie de partea ateilor persecutaţi pentru “credinţa” lor şi orice ateu ar trebui să fie de partea creştinilor ameninţaţi de filosofia de viaţă a lui Penn Jillette. Right?

 

Multumesc pentru vizita!Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!Lasa-mi un comentariu ca sa stiu ca ai trecut pe aici si sa iti intorc vizita!

Evolutia este un profesor lamentabil

global-cube

După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta 
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

Nichita Stănescu – Lecţia despre cub

 

 

Ne uitam la o piatră care cade dacă nu e susţinută de nimic şi nu ne mirăm de asta. Ne uităm la apa care curge întotdeauna la vale şi nu ne ia prin surprindere. Vedem că soarele răsare întotdeauna dimineaţa şi că apune seara şi nu consideram fenomenul ca fiind remarcabil. Aşa se întâmplă lucurile în mod natural, nu e nimic de remarcat aici.

Dacă evoluţia  ne-a adus aici, înseamnă că ea ne-a învăţat tot ce ştim până în prezent. Ea ne-a învăţat ca e mai bine să fim egoişti, apoi tot ea ne-a învăţat să fim altruişti.  Ea ne-a invăţat să identificăm tipare apoi tot ea ne-a învăţat că designul în natură este ceva iluzoriu. Ea ne-a invăţat să îi dăm la o parte pe cei slabi şi apoi tot ea ne-a învăţat să îi susţinem.

Dar pare că a uitat să ne înveţe un lucru elementar. A uitat să ne înveţe că moartea e la fel de naturală ca şi curgerea apei la vale, ca şi căderea pietrei întotdeauna spre pământ, ca şi răsăritul şi apusul zilnic.

Pe planetă oamenii mor cu o frecvenţă de 2 pe secundă şi totuşi moartea ni se pare la fel de nenaturală ca şi curgerea apei la deal. Moartea cuiva ne surprinde întotdeauna aşa cum venirea iernii surprinde autorităţile. Ne ia prin surprindere întreruperea vieţii ca şi cum viaţa veşnică, nu moartea, ar fi standardul.

Ceva în interiorul nostru ne spune că “nu e corect” ca oamenii să moară. Că nu aşa “ar trebui” să se întâmple lucrurile. Vedem moartea ca fiind colţul spart al cubului perfect şi  nu spunem că cubul cu colţul spart e normal. La fel de tare ne surpinde şi boala şi nedreptatea oamenilor şi niciodată nu ne împăcăm cu ideea că aşa e natural.

Dacă evoluţia ne-a învăţat tot ce ştim, a uitat să ne predea lecţia de bază: e natural să mori, deci nu te mai mira!

Ciclul nastere, maturizare, reproducere, moarte ni se pare stupid şi inutil. Şi deşi nu căutăm sensuri ascunse in spatele curgerii apei la vale, pentru un motiv sau altul căutăm sensuri în spatele ciclului vieţii. Şi chiar dacă evoluţia ne-a învăţat că nu ar trebui să existe răspunsuri continuăm să ne punem întrebări: de unde venim, care e sensul existenţei, unde ne ducem.

 

Clasa a noua 2.0

Eram în vara lui ’94, când, împreună cu tata am făcut turul liceelor. Terminasem generala cu oarecare avânt şi îmi permiteam să încerc marea cu degetul cam la oricare liceu din oraş. Atunci de ce m-am oprit definitiv la poarta liceului  Industrial nr.1 Henry Coanda/Dacia Piteşti?

Am primit o leapşă care presupune să scriu ce aş face dacă aş fi din nou în clasa a noua.  Multumesc Semanticus că mi-ai dat de lucru! :)

Am intrat al doilea, probabil la cel mai SF profil pe care l-a avut vreodată liceul: operatori roboţi industriali. Când am vizitat liceul, era primul pe listă, când s-au afişat rezultatele era al doilea şi când am început şcoala am fost în clasa a IX-a C, al treilea adică. Mi-aduc aminte cum mi-a zis tata: uite, faci aici electronică, informatică, mecanică, toate le studiezi şi în plus, poţi să faci gratis şi scoala de şoferi că e liceu auto şi aşa zice domnul director. Desigur, tata are el inimă bună dar mă ameninţase de câteva ori că dacă nu intru, mă ia cu el la cruci, la marmură la Nea Victor, unde era a doua lui slujbă pe lânga cea de electrician la Petrochimie. Mama avea însă altă viziune pentru mine în caz de eşec: la oi. Dar, mă rog, n-a fost să fie, am intrat.

După gardul proaspăt vopsit al liceului mă aştepta leopardul realităţii. Liceul era vechi, mentalităţile asemenea. Puseseră numele profilului ca să îi atragă pe ameţitii ca mine. În primul an am făcut lăcătuşerie. În primul trimestru am pilit un ciocan, în al doilea o balama şi în al treilea un patent anemic care aducea mai mult a foarfecă. Noroc că maistrul s-a uitat în catalog înainte să-mi dea nota la partea practică. Eram băiat bun şi nu se făcea să-mi strice media.

Eram băiat bun, într-adevăr. Rezultatele mele mediocre mă clasau printre primii chiar dacă nu mă străduiam. Şi adevărul e că nu prea m-am străduit. Nu zic nimic de majoritatea colegilor mei, dar eram vreo 3-4 chiori într-o ţară a orbilor. Era Oancea care intrase primul din clasă, Andriesei căruia îi plăceau literatura clasică rusă şi vodka, Şerbănică, colegul de bancă, colportor de bancuri inteligente de la verii lui studenţi şi Geani, care avea ambiţia să facă ceva în viaţă. În rest, personaje. Niţă şi Ghiţă visau să fie poliţai, Tudorache citea de rupea, dar numai Sportul şi discuta aprins despre ce-a făcut ieri Foresta Fălticeni şi alte echipe din serie B şi C. Pătrana care a rămas corigent la Filosofie şi apoi repetent din cauza profesoarei care s-a enervat că ăsta i-a dus şpagă să-l treacă şi apoi a chiulit de la ora ei. Ghiorghe şi Cocoş, fotbaliştii din Trivale. Oprea care a condus ilegal motostivuitorul prin incinta Dacia de era să il rupă în bătaie şeful de secţie care l-a prins. Medinţu, un fel de Puiu Călinescu cu acelaşi tip de umor şi aceeaşi pasiune pentru băutură. Şi alţii la fel de pitoreşti.

Câtiva profesori cu suflet mai erau prin liceu. Diriga de română, bucuroasă că mai citea cineva ceva, Camen care ne mai ducea pe la TIB, nea Matei de la care n-am învăţat chimie, ci doar câteva lecţii de viaţă preţioase, profesoara de franceză din clasa a noua, blonda – cum îi ziceam noi care îşi pusese în cap să ne înveţe limba lui Voltaire ca pe cei de la liceele bune şi Apostol, profa de fizică sufletistă, care şi-a făcut milă de noi şi ne-a luat tare din prima: “aţi venit cu ifose din generală, vă garantez că într-o lună, la mine sunteţi mieluşei.” Pentru nu ştiu care motiv, a avut impresia că eu aş înţelege fizică şi şi-a bătut capul cu mine mai mult. Drept urmare, pe lângă literatură, fizica a fost singura materie la care am mai mişcat ceva. Mi-aduc aminte de o vacanţă de primăvară în care am rezolvat toate problemele din Hristev pe care ni le dăduse ca temă. Aveam o imagine de intreţinut.

Dacă ar fi să mă întorc în clasa a noua, eu cel de acum, în timpul de atunci, aş schimba cateva lucruri, dar nu pe cele care m-ar face să fiu altcineva decât sunt astăzi.

1. Mi-aş căuta un mentor care să mă îndrume într-ale cititului. În liceu, ca şi înainte de liceu, am citit mult şi prost. În special literatură SF, dar nici aia de calitate. Când l-am auzit pe Andri că citeşte ruşi m-am uitat chiorâş la el, dar am pus mâna pe Război şi Pace şi apoi mi-a plăcut. Pe atunci aveam timp să citesc orice, îmi pare rău că n-a fost nimeni să mă îndrume spre ce era valoros.

2. M-aş ţine după Sorin Tache, cel care scotea revista liceului şi aş începe să scriu. Mi-a propus să particip, dar mi s-a părut că nu mă ridic la nivelul ălă. Şi dacă nu mă ridicam, puteam măcar să văd cum e. Aş încerca să ies puţin din grupul colegilor mei şi să caut un cenaclu literar, dacă nu să citesc, măcar sau aud ce citesc alţii şi poate, cine ştie, aş fi trecut peste oroarea care o simţeam la gândul că aş putea să citesc ceva vreodată în public. Probabil n-aş fi ajuns mare scriitor dar măcar aş fi avut prieteni mai luminaţi puţin.

3. Le-am spus colegilor mei despre credinţa mea în Dumnezeu abia pe la sfârşitul clasei a douăsprezecea. Era mare chestie dacă nu erai ortodox şi eticheta de “pocăit” nu era cea pe care mi-aş fi dorit să o port în adolescenţă. Dacă m-aş întoarce acum, le-aş spune din prima că asta cred şi asta sunt.

A mai fost un motiv pentru care nu am fost deschis cu cine sunt: faptul că nu prea ştiam nici eu. Părinţii sunt credincioşi, bunicii din partea mamei la fel, am crescut în biserică neoprotestantă şi înainte de clasa a opta am început propria mea relaţie cu Dumnezeu. Dar n-am avut timp să aprofundez lucrurile, să tratez cu propriile îndoieli şi chiar dacă am auzit multe “predici” n-am avut un mentor în direcţia asta. Deşi părinţii erau credincioşi şi atunci, nu erau chiar in vârful listei de priorităţi când voiam să vorbesc cu cineva. La un moment dat am văzut prin casă cartea lui C.S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe (editată acum de Humanitas sub titlul Crestinism. Pur si simplu) dar am dat-o departe pentru că părea una dintre chestiile “creştine” pe care le aveau ai mei şi eu voiam să fiu diferit de ai mei. Am remediat problema asta abia prin facultate.

Una peste alta, toate experienţele prin care au trecut, m-au făcut să fiu cine sunt astăzi şi mă bucur de ceea ce am şi sunt în prezent. Uitându-mă în spate, gândindu-mă la ce mi-a lipsit mie, îmi dau seama ce le lipseşte puştilor de liceu: mentori şi modele de viaţă pe care să le respecte. Dacă pot să fac ceva pentru ei, e exact asta: să devin un model şi de ce nu un mentor. Dacă nu pentru alţii, măcar pentru copiii mei.

Aş fi bucuros dacă ar prelua leapşa asta şi Corneliu Chiriluţă, Ionuţ Popescu, Ionuţ Andrisan, Nicu Ciobanu şi Corneliu Paraschiv.

Cateva reguli pe care, după ce le respectaţi, vă rog să le afişaţi şi in articolul vostru:

  • scrie minim 3 lucruri pe care tu le-ai fi început din clasa a 9-a specificând şi cum anume te-ar fi ajutat
  • transmite leapşa mai departe la minim 3 prieteni, maxim 5
  • scrie astfel încât să generezi comentarii, vrem să pornim o discuţie constructivă
  • nu trebuie să scrii prea mult, însă nu trata leapşa superficial (un 400-500 de cuvinte e foarte bine)
  • preia şi regulamentul în articol ca să ştie lumea ce trebuie să facă
  • răspândeşte mesajul prin social media, însă fără a spama, vrem doar să ştie lumea de ea

Leapşa originală a pornit de la Gabriel.

Cand ai copii inveti cum e sa fii Dumnezeu

Mihai şi Ciprian sunt nişte copii foarte cuminţi şi ascultători. Mă rog… cât de cuminţi şi ascultatori pot fi copiii de cinci ani. Vorba bunicii mele, copii cuminţi şi babă frumoasă cine-a mai văzut.

Din când în când certurile lor degenerează în câte o mică încăierare, cine are copii ştie despre ce vorbesc. De frică să nu-şi scoată ochii sau cine ştie ce, le-am interzis astfel de chestiuni. Cel care îşi loveşte fratele, primeşte una la palmă. Durere contra durere. Nu ne place să facem asta, dar am zis că decât să plângem mai târziu că s-au rănit unul pe altul, mai bine să plângă ei când îşi lovesc fratele.

Într-o zi Ciprian l-a lovit intenţionat pe Mihai. Pentru că ştia că trebuie să primească una la palmă şi-a pus în mişcare toate mijloacele de persuasiune. Că nu vrea, că îi e frică. Dar lacrimile îi erau sincere şi probabil îi părea rău şi de ce făcuse. Ca părinte ştii că dacă ai început cu excepţiile, se alege praful de reguli. Şi dacă l-aş fi lăsat nepedepsit pe Cipi, n-ar fi fost corect faţă de Mihai care nu numai că fusese lovit de fratele lui, dar care, atunci când l-a lovit pe Cipi, a primit pedeapsa convenită.

Aşadar, trebuia să fiu drept faţă de toată lumea şi milos faţă de Ciprian, fără să încalc regula.

L-am luat cu mine în camera lor şi i-am zis: ai încredere în mine, totul va fi bine. Ciprian ştia că n-are cum să fie în regulă atâta vreme cât urma să fie pedepsit aşa că a continuat să plângă. Când a întins palma, mi-am pus-o pe a mea peste a lui şi atunci am aplicat pedeapsa. Am putut să fiu şi drept şi milos în acelaşi timp. Şi m-a durut pe mine, nu pe el.

I-am explicat lui Cipi că aşa a făcut şi Dumnezeu cu noi. Pentru păcatele noastre aveam pregătită o pedeapsă, dar Dumnezeu a vrut să fie milos şi drept şi a primit El pedeapsa în locul nostru.

Cipi putea să aibă multe reacţii după chestia asta. Putea să continue să îşi lovească fratele ştiind că are o cale de a scăpa de pedeapsă, putea să ingnore complet chestiunea asta şi să se comporte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, putea să-mi mulţumească, putea să spună că sunt nebun etc.

Reacţia care m-ar fi bucurat cea mai mult a fost cea pe care a şi avut-o, mai târziu în aceeaşi zi. Mi-a spus: Tati, te iubesc!

Dacă nu apucăm să ne mai citim, Crăciun fericit!

PS: Acum câteva zile Cipi mi-a făcut o propunere. A zis că data viitoare când o să ţip la cineva din casă, se oferă să facă el genoflexiunile în locul meu, “aşa cum a făcut Dumnezeu”.

 

Pacalirea este buna

open_window_nm

Mi-am amintit o poveste pe care mi-a spus-o tata şi vreau s-o dau mai departe.

Un creştin sărac într-o zi a rămas fără pâine. A început să se roage cu voce tare ca Dumnezeu să îi dea o pâine ca să aibă ce să pună copiilor pe masă în ziua aia. Pe lângă fereastra deschisă a trecut un tip înstărit care a auzit rugăciunea. Cum îi ardea de glume, a scos o pâine din sacoşă şi a pus-o pe geam, apoi a aşteptat să vadă ce se întâmplă.

Când bietul creştin a deschis ochii a văzut pâinea pe geam şi a rămas fără cuvinte. Când şi-a revenit, a început să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru minunea pe care a vazut-o cu ochii lui. Spre distracţia tipului care îi pusese pâinea pe geam care, râzând, şi-a zis:

- Naivul ăsta crede că Dumnezeu i-a dat pâinea, când în realitate am fost eu!

 

PS: Profită de orice ocazie să îi faci pe naivi să creadă că Dumnezeu le-a răspuns la rugăciune! Noi vom şti că în realitate, ai fost tu! :)

Sursa photo

 

Subscribe to RSS Feed Follow me on Twitter!
  • Categories

  • Recent Comments


  • View My Stats
  • Related Posts Widget for Blogs by LinkWithin