Discutam acum câteva zile cu un american în drum spre aeroport, iar el mă informa că nu merge la biserică pentru că urăște ipocriții. ”If there’s one thing I hate it’s hypocrites”.

Ce n-am avut inspirație să îl între pe loc a fost: urăști toți ipocriții sau doar pe ăștia care au legătură cu biserica?

Eu până acum n-am întâlnit nici un american care, atunci când îl întrebi ce mai face să nu îți răspundă cu Fine, thank you! ori cu Things are going just great! deși în realitate nu e chiar așa. Voiam să îl fi întrebat dacă își urăște toți conaționalii care fac asta sau doar pe ăia care merg la biserică.

La magazin, la îmbarcare în avion, la hotel, la restaurant, toată lumea îți zâmbește frumos chiar dacă în realitate te-ar arunca pe geam. Îi urăști și pe ăia?

Desigur, în fiecare din noi există doza de ipocrizie care ne împinge să spunem că urâm ipocrizia. Ok, o urâm, dar numai când o vedem la alții.

PS: deși mi-ar fi plăcut să îi spun lucrurile de mai sus, dar tot ce am reușit să îi spun a fost: e păcat că biserica a ajuns să fie asociată cu ipocrizia când însuși Iisus, fondatorul ei a tratat cu infinit mai multă delicatețe prostituatele și corupții decât pe ipocriții zilei cunoscuți drept farisei.

Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!

E scandalos că firma care vrea să exploateze zăcământul ne terorizează cu spoturi în care plânge de mila comunităţii sărăcite din Roşia Montană de parcă ei ar fi societate de binefacere. E scandalos cum politicienii îşi scriu discursurile după dictarea celor care le virează banii prin conturi.

Dar e scandalos în egală măsură ce fac ONG-urile chitite pe salvarea Roşiei Montane. E plină România de Roşii Montane, de zone extraordinare, dar sărace peste măsură. Cu toate astea nu vezi prea mulţi ecologişti îngrămădindu-se să le “salveze”.

Hai recunoaşteţi, dragi ONG-işti, că singurul motiv pentru care vreţi să o salvaţi pe asta e că cineva a găsit aur acolo şi intenţionează să facă bani!

După experimentul cu săptămâna altruistă am tras câteva concluzii.

1. Nu sunt așa de altruist pe cât mi-ar plăcea să cred. Mi-a fost destul de greu să dau RT-uri și să pun linkuri către articole intresante.

2. Nu am în reader suficiente bloguri care să îmi permită să pun linkuri către articole bune. Am constatat că am în reader doar pe câțiva dintre cei pe care îi urmăresc pe twitter. Majoritatea linkurilor le-am dat tot în speranța unor RT-uri aducătoare de followers.

3. Am constatat că motivația de a sta pe twitter mi-a scăzut în săptămâna altruistă. Ceea ce înseamnă că multe din lucrurile pe care le fac pe twitter au legătură directă cu ego-ul meu. Sunt acolo ca să îmi construiesc o bază relațională care să-mi aducă clickuri pe articolele mele. Oricât de dur sună, asta e situația. Când ținta finală a căzut, prin faptul că nu puteam să promovez articolele proprii, a scăzut automat și dorința de a fi acolo. În plus, nici pe blog nu am avut chef să mai scriu.

Trist, dar adevărat!

Sursa imaginii

Balurile mascate au aparut prin secolele 15-16 în Italia. La început au fost rezervate exclusiv celor din clasele mai înalte, pentru ca, în timp, să devină accesibile oricui. Două secolele mai târziu, au devenit populare prin întreaga Europă, uneori cu rezultate fatale: Gustav al treilea al Suediei a fost asasinat in timpul unuia de către un nobil nemulţumit. Nu ştim dacă nemulţumirea era legată de calitatea muzicii de la bal.

Scriitori ai vremii militau pentru interzicerea acestor evenimente care, în opinia lor, ar fi încurajat imoralitea şi influenţele străine, pentru că în spatele unei măşti puteai fi oricine şi să te comporţi oricum aveai chef.

Odată cu apariţia internetului, balurile mascate şi-au pierdut farmecul. Oamenii, la adăpostul unei identităţi online, pot , 24 de ore pe zi, să fie cine vor ei şi să se comporte cum le place. Ajunge să dai unui prieten un nickname şi ai impresia că nu l-ai cunoscut niciodată. Oamenii blânzi şi politicoşi care stau în camera de alături sau în banca din spatele tău la cursuri devin indivizi agresivi şi vulgari atunci când îşi trag pe ei identitatea online.
In vino veritas spuneau latinii naivi care nu au cunoscut niciodată puterea internetului. De bună seamă, romanii erau convinşi că nu există nici un mod mai bun de a-l face pe un om să se scuture de obiceiurile autocenzurante, decât o duşcă mare de alcool. Astăzi, internetul este noul alcool.

Să admitem că beţia virtuală te face să te simţi bine pe moment, dar nu te doare capul a doua zi când vezi că ceilalţi internauţi ambetaţi cu aceeaşi licoare îţi răspund la înjurătură cu o înjurătură mai apăsată?
Înţeleg, viaţa e grea şi ai nevoie de o refulare. Dacă pe profesorul de curs nu poţi să îl înjuri, găseşti pe net unul care face pe deşteptul şi dă-i şi luptă. Dar în realitate profesorul de curs e bine-mersi iar tu ai făcut încă 2 oameni nefericiţi: pe autorul postului şi pe tine însuţi.
În viaţa de zi cu zi eşti un ilustru necunoscut, si vrei ca măcar pe internet să fii de temut? În momentul în care îţi pică internetul sau dispari de lângă calculator, nu rămâi acelaşi om?

Pe principiul “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, nu e greu de intuit cam care sunt limitele. Şi la urma urmei devine cam plictisitor când toţi se comportă în acelaşi mod. Ai putea de exemplu să rupi tiparul şi să devii un personaj politicos, să arăţi preocupare faţă de sentimentele şi valorile celorlalţi. Ai deveni contrastul izbitor care ar atrage atenţia pe care ţi-o doreşti.
Ai putea pentru o săptămână ca, la adăpostul internetului, să devii tipul integru, politicos, sensibil şi bun care erai înainte să fii rănit prima dată de purtătorii de măşti. Ce zici, merită o încercare?

După cutremurul din Haiti s-a răspuns la întrebarea din titlu în multe moduri prosteşti şi inutile. Nu cred că există un răspuns care să le mângâie inima celor care au pierdut pe cineva drag într-o tragedie asemănătoare.

Totuşi, întrebarea nu e pusă doar de cei afectaţi de o tragedie ci e pusă şi la modul teoretico-filosofic de multă lume.

De ce permite Dumnezeu cutremure devastatoare ca cel in Haiti sau apariţia unor tirani sângeroşi ca Hitler şi Stalin care au omorât mai mulţi oameni decât orice cutremur?

Ca să răspundem la întrebarea referitoare la cutremur ar trebui să întrebăm întâi:

- De ce le-a permis haitienilor să se nască?
- De ce le-a permis să supravieţuiască bolilor până în momentul cutremurului?
- De ce le-a permis să construiască un oraş într-o zonă cu risc seismic?
- De ce le-a permis să construiască locuinţe fragile şi să locuiască în ele?
- De ce a permis ca pământul să aibă magmă şi plăci tectonice? De ce a permis ca acestea să se mişte?

Pe acelaşi model, ca să răspundem la întrebarea referitoare la Hitler ar trebui să aflăm răspunsurile la alte întrebări:

- De ce i-a permis mamei lui Adolf să rămână însărcinată?
- De ce l-a lăsat pe Adolf să supravieţuiască bolilor şi nu a permis să i se întâmple vreun accident mortal?
- De ce i-a permis să aibă o carieră politică?
- De ce le-a permis germanilor să creadă în el?
- De ce i-a permis lui Hitler să ia decizii proaste?
- De ce le-a permis oamenilor în general să aibă liber arbitru?

Ar fi stupid în egală măsură să punem întrebările astea şi să formulăm răspunsuri la ele. Am putea însă să facem ceva mai util în plan personal. Uitându-ne la răutăţile gratuite pe care noi înşine le facem în fiecare zi, să ne întrebăm încă o dată: “De ce permite Dumnezeu răul în lume?”.