Vizită la Finanţe la Piteşti în scop de plătire de impozite. Dacă eşti deştept, te duci la biroul Asistenţă contribuabil, nu te aşezi bezmetic la orice ghişeu te taie capul pe tine. Domnul asistent contribuabil te îndrumă către biroul corect, dar nu înainte de a te întreba dacă ai banii cu tine. Nu, nu am banii cu mine, am venit de la Bucureşti doar ca să întreb unde e ghiseul, îţi vine să îi zici, dar te gândeşti că poate are copii de-o seamă cu tine. Te îndrepţi liniştit spre ghişeul 12 sau 14 şi răsufli uşurat când vezi că 12 e închis, deci mergi la fix. Stai la coadă ca să afli că trebuie să mergi la ghişeul 5 pentru operaţiunea respectivă. Îţi vine să îi adresezi câteva cuvinte simţite, dar perspectiva că poate şi doamna are copii de seama ta îţi taie tot cheful.
Ajungi, în fine, la ghişeul 5 şi aştepţi până catadicseşte o altă doamnă cu potenţiali copii de vârsta ta să se prezinte la treabă. Îţi ia hârtia, îţi dă să semnezi ceva şi te trimite la ghişeul imediat următor ca să dai banii. Deşi birourile sunt alăturate tu trebuie să stai la o altă coadă. Chestiunea nu e singulară, majoritatea ghişeelor fiind organizate pe perechi, la una dai actele, la altul dai banii. Probabil pe principiul poliţailor care merg câte doi pentru că unul ştie să scrie şi altul să citească, directorii de la Finanţe şi-au cuplat angajaţii: unul ştie să citească şi să scrie, unul să numere banii.
În acest fel nu se surmenează nici unul şi pleacă acasă odihniţi la copiii care au probabil vârsta ta!
Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!
Am fost astăzi pe la fostul meu liceu, în Pitești și v-aș fi povestit cum l-am găsit după 13 ani de absență dacă n-ar fi fost întâmplarea cu secretara de la final.
Ca să fac rost de numărul de telefon al fostei diriginte, am trecut pe la secretariat. Am bătut respectuos, am intrat și pentru 2 minute am crezut că joc în Omul invizibil ca personaj principal. După ce doamna secretară a terminat conversația cu alte 2 doamne prezente în același birou, m-a învrednicit cu privirea clasică de secretară și a așteptat să spun ce vreau cu aerul că ea e voluntară acolo și eu îi mănânc zilele.
Nu mă pricep prea bine, dar bănuiala mea e că, la scoala de secretare, se fac cursuri speciale pentru așa ceva. Parcă le și văd întrebându-se una pe alta:
Ce faci fată? Ce să fac, am examen mâine. La ce? La cursul de nesimțire? Tu? Eu am avut ieri. Și ce ai făcut? Ce să fac, m-a picat, javra! Păi de ce? Nu știu fată, că am avut proba practică și când a intrat elevul de test, am ridicat puțin ochii din dosare și cred că m-a văzut asta. Mi-a zis, domnișoară, cu așa o atitudine o să ajungi secretară la Paștele cailor. Ne vedem la toamnă!
Richard Dawkins, celebrul ateist militant şi-a anunţat utilizatorii forumului ataşat site-ului personal că vrea să schimbe câteva reguli. Reacţia acestora l-a lăsat mască pe vitriolimea sa. Via
Deşi regula era simplă,
“Starting a new discussion will require approval, so we ask that you only submit new discussions that are truly relevant to reason and science.”
cuvioşii ateişti militanţi au început să înjure în “templul raţiunii” ca la uşa cortului.
Ce le-a venit la gură ar pune în umbră repertoriul oricărui stelist înfocat după ce ia bătaie echipa favorită.
Cititi si comentati restul articolului pe Voxpublica. Prin amabilitatea lui Florin Puscas
Problema noastră a românilor s-ar putea să ni se tragă de la Petre Ispirescu. Prea multe poveşti se termină cu ” au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
După ce eroul săvârşeşte fapte măreţe, se potcoveşte cu o nuntă ca în poveşti şi cu o nevastă, fată de împărat (prinţesică dar pe bune) şi povestea se termină subit. Problema e…şi încerc să fiu cât mai diplomat aici…problema e că odată cu nunta, povestea nu se termină ci abia începe. Poveştile ne privează de partea în care Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana au de spălat rufe şi de mers la cumpărături, când trebuie să schimbe scutece şi să plătească rata la bancă. Adică se opresc exact când încep responsabilităţile.
Pentru că dragostea fără obligaţii e preferata locuitorilor plaiurilor părăsite de Mioriţa în cautare de guri de rai cu mai puţine PET-uri pe metru pătrat.
Feţii Frumoşi şi prinţesicile Cosânzene iubesc tutunul dar lasă chiştoacele în grija părinţilor care îşi duc copiii în acelaşi locuri de joacă.
Pentru entuziaştii colectării selective a deşeurilor am o veste proastă. Chiar şi astea se fură.
In limbajul blogosferei s-ar traduce aşa: în timp ce unii se chinuie să adune hârtie cu hârtie, să se deplaseze până la pubela cu princina şi aşa mai departe, baieţii aştia doar dau copy din pubelă şi paste la ei in geantă. Apoi fac bani din munca voastră. Nu cine ştie ce…dar suficient cât să te simţi fraierit.
România, te iubesc!
Viata dupa colectare e chiar dura.
