Optimismul cu care ne lăudăm de la paşopt încoace ar putea fi cauza regresului perpetuu pe care îl resimţim.

Exemplificare: Aveam nevoie de un spaţiu publicitar într-o zonă anume. Umblând pe acolo am dat de o casetă luminoasă dezafectată. Am făcut săpături care m-au condus la directorul firmei ce deţinea clădirea pe a cărei poartă zăcea caseta. Cu ocazia asta a aflat şi domnia sa că o au. Mi-a spus să le trimit o propunere de preţ pentru ea. Nu le-am trimis oferta de preţ ci doar o cerere în care solicitam să îmi spună ei preţul. Le-a luat o săptămână să delibereze intern şi într-un final mi-au dat un preţ de două ori mai mare decât EuroMedia. După ce le-am trimis o contra ofertă la un preţ mult mai aproape de preţul zonei, au închis discuţia cu un politicos “mulţumesc, nu ne interesează oferta dumneavoastră!”

Bun, e caseta lor, treaba lor cu cât o închiriază, nu? Însă puneţi pariu cu mine că peste 1 an de zile tot goală şi dezafectată va fi?

Din nefericire, optimismul nostru scârţar ne împiedică să vindem pe bani mai puţini şi să preferăm să ţinem produsul nevândut pentru că, nu-i aşa, va veni un fraier care ne va da banii ceruţi.

Optimismul ăsta ne face să trăim şi în mizeria în care trăim. Dacă vezi o hartie aruncată pe jos, optimistul din tine spune “lasă că o va lua altcineva”. Dacă mergem pe Valea Prahovei in ziua alegerilor e tot din optimism pentru că nu-i aşa “are cine să meargă la vot”

D-asta zic că avem nevoie de mai mulţi pesimişti care să zică: frate, treaba e grosă, n-are cum să fie mai bine, hai să facem ceva!

Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!