Moartea lui Michael Jackson şochează prin normalitatea ei rău prevestitoare. Un geniu, un star, un extraordinar muritor. Într-un final Michael şi-a dat arama pe faţa-i modificată de nenumărate operaţii. A fost şi el un muritor extraordinar. Ca noi toţi, de altfel.

Ne trăim idealurile şi alergăm legaţi la ochi voluntar spre prăpastia care ne nivelează pe toţi. Spre momentul final în care culoarea pielii modelată de zeci de intervenţii chirurgicale, când milioanele de albume convertite în conturi bancare şi case de vis, când visele însele comprimate spre a lăsa loc ultimului film de scurt metraj al cărui protagonist suntem vor trage după ele un mare semn de egal. Iar după egal va fi acelaşi rezultat banal  pentru toţi.

Michael Jackson îşi încheie cursa, notele din care i-a fost compusă melodia vieţii se risipesc în eter odată cu sunetele difuzate obsesiv şi ipocrit de toate posturile de radio.

Nimic nu ne înfioară mai tare decât normalitatea morţii lui, o normalitate pe care o urâm din toată inima, o normalitate care ne îngrozeşte.

Cât mai contează acum culoarea pielii, octavele în care a cântat, discurile de platină, fanii care îl plâng, personajele care varsă lacrimi de mucava? Cât mai contează faima şi banii când eşti mort?

Şi totuşi articolul meu nu este despre Michael ci este despre viaţă. A ta şi a mea. Şi într-un fel este şi despre investiţii şi despre obiectele în care ne-o investim.

“Căci ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul”.

Chiar aşa…ce ti-ar folosi? În ce îţi investeşti viaţa limitată?

Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!

Am sarit din nou astazi pentru discutia de duminica. Am fost in Pitesti in week-end cu treaba. Pe langa chestiile oficiale au fost inca 2 evenimente: o inmormantare si o binecuvantare.
In bisericile neo-protestante nu se boteaza copii. Fiecare e botezat in momentul in care crede si hotaraste ca e momentul ca toti sa afle despre credinta lui. In schimb copiilor li se face o primire in comunitate prin ceea ce se numeste binecuvantare. E un obicei preluat din Vechiul Testament din locul in care Dumnezeu ii spune lui Moise: