Pentru teoria evolutionistă, gâtul girafei este ca si gâtul lui Petre Roman, un element incomod, numai ca putin invers. Adica la politicianul de succes postdecembrist problema era ca era prea scurt, la girafe problema e ca e prea lung.

Dar, ca şi fostul prim ministru, promotorii teoriei evolutioniste au reusit sa treaca cu gratie peste impediment. Făcând ceea ce fac ei cel mai bine: presupuneri fara acoperire cu titlul de adevăr ştiinţific.

Ipoteza numarul 1:
Gatul girafei a evoluat ca sa ajunga nestingherita la frunzele de mai sus la care nu ajungeau gazelele si alte ierbivore. La faza asta, toate ierbivorele cu care girafa isi disputa savana africana si-au dat cu copita peste ochi si si-au zis cu amaraciune: ce vaci suntem, noi de ce nu ne-am gandit!
Dar tot oamenii de stiinţa ne dezamagesc: girafele prefera un anumit tip de frunze nu neaparat cele de la inaltimea gâtului. Adica…daca mananca fruzele de la inaltime o face dupa ce a epuizat frunzele preferate.

Ipoteza numarul 2:

Asta e preferata mea. Girafele si-au evoluat picioarele ca să fugă de pradatori si gatul şi l-au lungit ca să poată ajunge la apă. Cum ar veni ca girafele cu gatul si picioarele scurte şi-au dat seama ca pradatorii preistorici ar pica de fraieri daca i-ar intrece la fuga si pentru vreo 2 milioane de ani s-au concentrat pe crescutul picioarelor. Intr-o zi girafa Mioara şi prietena ei Fulgulina, in timp ce işi salutau din mers duşmanii carnivori şi-au dat seama ca alergatul iţi produce sete. Atunci le-a plesnit realitatea crunta sub forma unei intrebari: fată…dar noi cum mai bem acuma apă, că nu ne ajunge gâtul până jos?

Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!