Am urmărit discuţia A-list vs hateri cu un uşor amuzament. Zic uşor pentru că am râs ştiind că nu e râsul meu. Blogosfera este o comunitate mică (60000 de bloguri citite de 3 milioane de români – în mai 2011) dintr-o limbă vorbită de maxim 30 milioane de oameni la nivel global, din totalul de aproape 7 miliarde. O picătură în ocean.

Ca orice comunitate mică, ne dăm şi o mare importanţă, cel mai des prin faulturi dure, dar şi prin aruncări spectaculoase în care. Ăla e rău că nu mă bagă în seamă, ăla mă urăşte ca am succes.

În interiorul blogosferei sunt comunităţi şi mai mici (pe oraşe, pe afinităţi) în interiorul cărora se manifestă aceleaşi tendinţe. Dacă suntem atenţi, cu cât o comunitate e mai mică cu atât orgoliile sunt mai mari. Şi n-ar fi o problemă atât de gravă dacă conflictele n-ar fi atât de vocale şi publice. Am văzut chestiuni care s-ar fi tranşat foarte simplu printr-o discuţie personală “rezolvate” printr-un articol fratricid pe blog. Imediat îmi vin în minte 2 situaţii, dar vă las să găsiţi propriile exemple.

E adevărat că un pic de concurenţă nu strică niciodată. E bună şi un pic de adversitate şi ironie, dar din moment ce suntem o comunitate, vom fi întotdeauna suma părţilor. Cu cât e “mai prost” cel mai slab dintre noi, sau de ce nu, cel mai tare, cu atât va fi mai slabă comunitatea ca întreg.

Ce e de făcut? Dacă eşti un jucător serios şi pe termen lung:

1. Fă-ţi partea. Fii astăzi  mai bun decât ieri. Postează constant. E singura cale să te dezvolţi

2. Tranşează conflictele bărbăteşte. Discută chestiunile spinoase fată în faţă, dacă nu pot, atunci la telefon, in extremis pe email sau messenger. E mult mai bine decât să scrii un articol cu aluzii pe blog.

3. Creşte-ţi comunitatea. În jurul tău sunt nişte oameni care fie te admiră, fie te “înjură”. Ajută-i să treacă la următorul nivel. Dacă nu ai alte pârghii, exemplul personal poate fi cel mai bun formator.

Altfel ne cantonăm într-o zonă în care expresia unde-s doi puterea creşte se transformă în “unde-s doi puterea scandalului creşte”.

Imagine preluată de aici

No related posts.

La proces reprezentații bisericii au spus că nu există nici o dovadă că a fost vina lor pentru ce s-a întâmplat. Judecătorul i-a întrerupt râzând. Domnilor, a spus el, se pare că avem o problemă. Avem de-o parte proprietarul barului care crede și de cealaltă, responsabilii bisericii care nu cred.

Mi-am adus aminte de povestea asta când am citit în articolul din România Liberă că în semn de protest pentru legalizarea Islamului unii preoți au decis să nu se mai roage pentru conducerea țării.

Mi s-ar fi părut normal ca în situația asta preoții să se roage mai cu foc pentru autorități, nu să nu se mai roage deloc pentru ei.

Se pare, însă, că au ales varianta care le va aduce rezulatele la sigur. Decât să aștepte până le aprobă Dumnezeu cererea (dacă le-o aprobă) mai bine să umble la pârghiile sigure. Au mizat pe faptul că politicienii vor fi îngroziți când vor afla că un număr de preoți nu se mai roagă pentru ei și vor reconsidera decizia.

Sau poate preoții au fost mult mai pragmatici și au preferat să îi atingă unde îi doare mai mult, la publicitate. Nu reveniți asupra deciziei, nu vă mai facem reclamă la slujbe. Să vedem dacă vă convine. Mi se pare strategic și s-ar putea să fie și eficient. Ceea ce nu înseamnă că nu e și fundamental greșit. Alegând varianta asta, au făcut ca oamenii bisericii din povestea de mai sus. Au arătat că în realitate nu prea cred nici ei în puterea rugăciunii.

Creștinismul s-a dezvoltat frumos în perioadele când a fost minoritar, când creștinii erau persectuați pentru ceea ce credeau, când erau clandestini. După ce au încetat persecuțiile și creștinismul a fost proclamat religie de stat, a venit rândul celorlalte religii să fie interzise. Spre binele creștinismului, nu-i așa?

Situația din Republica Moldova mi se pare similară. Ca să protejeze turma, mai marii ei nu se obosesc să le întărească credincioșilor convingerile (un demers costisitor, pe termen lung și riscant ca nu se știe cum iese) ci merg direct pe calea care le-ar asigura succesul mai rapid: interzicerea prin lege. Ca și cum asta ar rezolva problema.

Când Biserica se sprijinește pe toiagul Cezarului ea nu își arată puterea ci mai degrabă slăbiciunea.

Imagine preluata de pe: http://snappedshot.com

No related posts.

Apoi am pus următoarea întrebare. De unde știți ce-am ajuns? De la televizor.

România televizată e o țară a stridențelor. E normal, pentru că nimeni nu vrea să vadă lucruri plictisitoare. Ce ați vrea să vedeți la televizor? Românul obișnuit care trage ca disperatul la serviciu și se întoarce și își ajută copiii la lecții? Antreprenorul care face bani și nu se laudă cu ei? X-ulescu de la multinațională care muncește pe brânci să își facă targetul? Normalitatea nu face rating!

Când vreun taximetrist sau coleg de călătorie îmi spune semi-ipocrit că nu mai crede că avem vreo șansă îi spun ceva despre România tăcută, despre oamenii de valoare care își văd de treabă, acumulează și avansează în funcții, care, într-o zi vor vrea ca să lase o țară mai bună copiilor lor și se vor implica chiar și în politică și administrație.

Dacă nu vă vin automat în minte 10 nume de astfel de oameni nu e pentru că nu există ci tocmai pentru că nu par că fac nimic ieșit din comun. Deocamdată.

No related posts.

M-am născut într-o familie puțin numeroasă, abia dacă am 2 miliarde de frați. E frustrant. În termenii voștri e ca și cum ai fi singur la părinți.

Momentan locuiesc în Romania și îmi place aici. Am mult în comun cu românii. De exemplu, oriunde am fi noi ne descurcăm, nu murim de foame. Românul (și microbul, zic eu) nu piere! Pe lângă asta, faptul că avem multe rude ne ajută. Cum zice și cântecul:

Suntem peste tot acasă

Porțile ni se deschid

Nu-i echipă mai frumoasă

Și iubită ca Fetid!

Oamenii în general îmi sunt prieteni, mă iau cu ei peste tot. Mai rar așa generozitate ca în țara asta. Nu înțeleg de ce se plâng unii. Am stat într-o seară pe o telecomandă și dacă n-am auzit atâtea înjurături încat am vrut să mă sinucid. Am și încercat de vreo 2000 de ori, dar vedeți voi, noi murim greu.

Aș vrea să vă zic despre cineva foarte apropiat. Îi zice Domestos și îmi e apropiat dintr-un singur motiv care e valabil și la oameni. Trebuie să îți ții prietenii aproape și dușmanii și mai aproape. Văd că tocmai a venit in vizită. În caz că nu ne mai vedem, să știți că v-am iubit!

Cu stimă,

MicroBOOl

————————————————————————-

Acest post face parte din campania zeromicrobi.ro – Igiena acasa si la scoala, care a presupus:

a) pe de-o parte planificarea si implementarea unei campanii de igiena in scoala, adresate elevilor din scoli, precum si parintilor acestora, iar pe de alta parte

b) Dezvoltarea unui scenariu de piesa de teatru pe tema igienei.

Postul e un răspuns la o leapsă dată de Marius Matache.

Dau și eu mai departe către Ionut Andrisan, Florin Pușcas (poate are o poezie microbiană despre Steaua), Corneliu Chiriluță

No related posts.

Oamenii pot să întrebe de ce permite Dumnezeu răul în lume şi să fie ei înşişi răi.

Oamenii pot să înjure guvernul pentru incompetenţă şi hoţie, dar să nu-şi plătească impozitele

Oamenii pot să se plângă că n-au ce mânca dar să se interneze în spital cu probleme digestive cauzate de excesele de mâncare.

Oamenii pot suţine că sunt independenţi dar să dea vina pe alţii pentru lucrurile neplăcute din viaţa lor.

Oamenii pot să deplângă înconsecvenţa şi să fie ei înşisi inconsecvenţi.

No related posts.

Îmi place răsăritul de soare peste o baltă de lângă București când stau cu ochii pe pluta nemișcată

Îmi place să aud vorbindu-se în limba română, cu subtilitățile și ambiguitățile ei. Singura limbă din lume la care pot să sesizez aproape toate acest artificii.

Îmi place bolta de Mâna Maicii Domnului din Grădina Botanică unde am cerut-o pe Ana de soție

Îmi plac cireșele mici și amare sau dulci de pe coastele Dragoslavelui, cele mai bune cireșe din copilăria mea

Îmi place brânza de burduf și cașcavalul afumat cumpărat de la tanti Lucica (din același sat)

Îmi place filosofia (e drept nu tot timpul) conform căreia e bine să îți cumperi un telefon scump chiar dacă nu ai bani de mâncare, întâlnită cu precădere la români

Îmi place că ne îmbrăcăm frumos chiar dacă banii nu ne dau afară din casă.

Îmi plac bărcile care se leagănă în ”parcarea” din fața casei lui nea Nițu din Sfântu Gheorghe

Îmi plac poveștile despre viața de demult spuse de bunici

Îmi place creativitatea românească.

Am preluat ideea de la Adrian Ciubotaru și o dau mai departe oricui vrea sa scrie ceva de bine despre Romania.

No related posts.

Scriu acum înainte de eveniment perfect convins că nu mă voi înșela.

După bâlbâielile de rigoare ale organizatorilor și ale participanților care fie vor veni nepregătiți, fie vor întârzia, vom pleca la ”locul de muncă”. Vom trage cât ne va ține entuziasmul și ne vom întoarce la bază. Probabil ne vom simți bine că am făcut ceva util pentru cei din jur, pentru noi înșine.

De pe margine, se vor vedea mai ales scăpările. Cutărescu (înlocuiesc mâine cu numele reale) va posta poze cu grămezi de gunoaie rămase nestrâse. Cutăreasca va povesti despre sacii de gunoi rămași pe câmp la câteva zile după încheierea campaniei. Se va hăhăi pe twitter că mizeria e la loc în câteva zile. Vor râde unii și alții de don’șoarele venite la muncă ca la discotecă și de indivizii care muncesc cu ochelarii pe ochi ca cei de la Lecturi Urbane și mai ales se vor plânge binevoitorii că au fost mai mulți la petrecerea de după curățenie decât participanți la muncă.

Organizatorii vor anunța triumfalist ca în jur de 70 000 de voluntari au făcut țara lună.

Într-un cuvânt fiecare va face ce îi stă în caracter.

Una peste alta, campania va fi una utilă fie și numai ca indicator al solidarității și apetitului pentru implicare socială al românilor. Sigur, Romania nu va fi o țară mai curată de duminică încolo. Campania și-a propus înlăturarea gunoaielor nu și a cauzelor pentru care am ajuns să avem mormane de gunoi. Asta e chestiune care nu se rezolvă într-o zi. Poate nici măcar într-o generație.

Nu am nici o tangență cu organizatorii, nici cauza ecologista nu mă infierbântă peste măsură, dar oameni buni, dacă n-ați pus suflet, n-ați participat la acțiune și n-ați contribuit în nici un fel, fiți buni și scutiți-ne de comentarii. Nu de alta dar e plină țara de comentatori.

No related posts.

După ce că au venit 3 maşini, probabil s-au anunţat între ei, ridicau voioşi maşinile care erau parcate chiar lângă indicatorul care semnaliza sfârşitul zonei de parcare, pentru că, nu-i aşa locurile de parcare sunt grămadă în Bucureşti şi trebuie să îi taxeze pe nesimţiţii care nu respectă regulile. Până şi poliţaiul comunitar dă o mână de ajutor.

Aceeaşi soartă a avut-o şi maşina care a parcat înainte de indicatorul care marchează începutul zonei de parcare.

Remarcaţi rapiditatea cu care se mişcă.

Dacă îi cunoaşte cineva, să îi recomande dom’le la Oprescu pentru autostrada aia suspendată, că la ce rapid se mişcă, în două luni n-au ce face.

No related posts.

In limbajul blogosferei s-ar traduce aşa: în timp ce unii se chinuie să adune hârtie cu hârtie, să se deplaseze până la pubela cu princina şi aşa mai departe, baieţii aştia doar dau copy din pubelă şi paste la ei in geantă. Apoi fac bani din munca voastră. Nu cine ştie ce…dar suficient cât să te simţi fraierit.

România, te iubesc!

Viata dupa colectare e chiar dura.

No related posts.

No related posts.