Am primit o leapşă care presupune să scriu ce aş face dacă aş fi din nou în clasa a noua.  Multumesc Semanticus că mi-ai dat de lucru! :)

Am intrat al doilea, probabil la cel mai SF profil pe care l-a avut vreodată liceul: operatori roboţi industriali. Când am vizitat liceul, era primul pe listă, când s-au afişat rezultatele era al doilea şi când am început şcoala am fost în clasa a IX-a C, al treilea adică. Mi-aduc aminte cum mi-a zis tata: uite, faci aici electronică, informatică, mecanică, toate le studiezi şi în plus, poţi să faci gratis şi scoala de şoferi că e liceu auto şi aşa zice domnul director. Desigur, tata are el inimă bună dar mă ameninţase de câteva ori că dacă nu intru, mă ia cu el la cruci, la marmură la Nea Victor, unde era a doua lui slujbă pe lânga cea de electrician la Petrochimie. Mama avea însă altă viziune pentru mine în caz de eşec: la oi. Dar, mă rog, n-a fost să fie, am intrat.

După gardul proaspăt vopsit al liceului mă aştepta leopardul realităţii. Liceul era vechi, mentalităţile asemenea. Puseseră numele profilului ca să îi atragă pe ameţitii ca mine. În primul an am făcut lăcătuşerie. În primul trimestru am pilit un ciocan, în al doilea o balama şi în al treilea un patent anemic care aducea mai mult a foarfecă. Noroc că maistrul s-a uitat în catalog înainte să-mi dea nota la partea practică. Eram băiat bun şi nu se făcea să-mi strice media.

Eram băiat bun, într-adevăr. Rezultatele mele mediocre mă clasau printre primii chiar dacă nu mă străduiam. Şi adevărul e că nu prea m-am străduit. Nu zic nimic de majoritatea colegilor mei, dar eram vreo 3-4 chiori într-o ţară a orbilor. Era Oancea care intrase primul din clasă, Andriesei căruia îi plăceau literatura clasică rusă şi vodka, Şerbănică, colegul de bancă, colportor de bancuri inteligente de la verii lui studenţi şi Geani, care avea ambiţia să facă ceva în viaţă. În rest, personaje. Niţă şi Ghiţă visau să fie poliţai, Tudorache citea de rupea, dar numai Sportul şi discuta aprins despre ce-a făcut ieri Foresta Fălticeni şi alte echipe din serie B şi C. Pătrana care a rămas corigent la Filosofie şi apoi repetent din cauza profesoarei care s-a enervat că ăsta i-a dus şpagă să-l treacă şi apoi a chiulit de la ora ei. Ghiorghe şi Cocoş, fotbaliştii din Trivale. Oprea care a condus ilegal motostivuitorul prin incinta Dacia de era să il rupă în bătaie şeful de secţie care l-a prins. Medinţu, un fel de Puiu Călinescu cu acelaşi tip de umor şi aceeaşi pasiune pentru băutură. Şi alţii la fel de pitoreşti.

Câtiva profesori cu suflet mai erau prin liceu. Diriga de română, bucuroasă că mai citea cineva ceva, Camen care ne mai ducea pe la TIB, nea Matei de la care n-am învăţat chimie, ci doar câteva lecţii de viaţă preţioase, profesoara de franceză din clasa a noua, blonda – cum îi ziceam noi care îşi pusese în cap să ne înveţe limba lui Voltaire ca pe cei de la liceele bune şi Apostol, profa de fizică sufletistă, care şi-a făcut milă de noi şi ne-a luat tare din prima: “aţi venit cu ifose din generală, vă garantez că într-o lună, la mine sunteţi mieluşei.” Pentru nu ştiu care motiv, a avut impresia că eu aş înţelege fizică şi şi-a bătut capul cu mine mai mult. Drept urmare, pe lângă literatură, fizica a fost singura materie la care am mai mişcat ceva. Mi-aduc aminte de o vacanţă de primăvară în care am rezolvat toate problemele din Hristev pe care ni le dăduse ca temă. Aveam o imagine de intreţinut.

Dacă ar fi să mă întorc în clasa a noua, eu cel de acum, în timpul de atunci, aş schimba cateva lucruri, dar nu pe cele care m-ar face să fiu altcineva decât sunt astăzi.

1. Mi-aş căuta un mentor care să mă îndrume într-ale cititului. În liceu, ca şi înainte de liceu, am citit mult şi prost. În special literatură SF, dar nici aia de calitate. Când l-am auzit pe Andri că citeşte ruşi m-am uitat chiorâş la el, dar am pus mâna pe Război şi Pace şi apoi mi-a plăcut. Pe atunci aveam timp să citesc orice, îmi pare rău că n-a fost nimeni să mă îndrume spre ce era valoros.

2. M-aş ţine după Sorin Tache, cel care scotea revista liceului şi aş începe să scriu. Mi-a propus să particip, dar mi s-a părut că nu mă ridic la nivelul ălă. Şi dacă nu mă ridicam, puteam măcar să văd cum e. Aş încerca să ies puţin din grupul colegilor mei şi să caut un cenaclu literar, dacă nu să citesc, măcar sau aud ce citesc alţii şi poate, cine ştie, aş fi trecut peste oroarea care o simţeam la gândul că aş putea să citesc ceva vreodată în public. Probabil n-aş fi ajuns mare scriitor dar măcar aş fi avut prieteni mai luminaţi puţin.

3. Le-am spus colegilor mei despre credinţa mea în Dumnezeu abia pe la sfârşitul clasei a douăsprezecea. Era mare chestie dacă nu erai ortodox şi eticheta de “pocăit” nu era cea pe care mi-aş fi dorit să o port în adolescenţă. Dacă m-aş întoarce acum, le-aş spune din prima că asta cred şi asta sunt.

A mai fost un motiv pentru care nu am fost deschis cu cine sunt: faptul că nu prea ştiam nici eu. Părinţii sunt credincioşi, bunicii din partea mamei la fel, am crescut în biserică neoprotestantă şi înainte de clasa a opta am început propria mea relaţie cu Dumnezeu. Dar n-am avut timp să aprofundez lucrurile, să tratez cu propriile îndoieli şi chiar dacă am auzit multe “predici” n-am avut un mentor în direcţia asta. Deşi părinţii erau credincioşi şi atunci, nu erau chiar in vârful listei de priorităţi când voiam să vorbesc cu cineva. La un moment dat am văzut prin casă cartea lui C.S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe (editată acum de Humanitas sub titlul Crestinism. Pur si simplu) dar am dat-o departe pentru că părea una dintre chestiile “creştine” pe care le aveau ai mei şi eu voiam să fiu diferit de ai mei. Am remediat problema asta abia prin facultate.

Una peste alta, toate experienţele prin care au trecut, m-au făcut să fiu cine sunt astăzi şi mă bucur de ceea ce am şi sunt în prezent. Uitându-mă în spate, gândindu-mă la ce mi-a lipsit mie, îmi dau seama ce le lipseşte puştilor de liceu: mentori şi modele de viaţă pe care să le respecte. Dacă pot să fac ceva pentru ei, e exact asta: să devin un model şi de ce nu un mentor. Dacă nu pentru alţii, măcar pentru copiii mei.

Aş fi bucuros dacă ar prelua leapşa asta şi Corneliu Chiriluţă, Ionuţ Popescu, Ionuţ Andrisan, Nicu Ciobanu şi Corneliu Paraschiv.

Cateva reguli pe care, după ce le respectaţi, vă rog să le afişaţi şi in articolul vostru:

• scrie minim 3 lucruri pe care tu le-ai fi început din clasa a 9-a specificând şi cum anume te-ar fi ajutat
• transmite leapşa mai departe la minim 3 prieteni, maxim 5
• scrie astfel încât să generezi comentarii, vrem să pornim o discuţie constructivă
• nu trebuie să scrii prea mult, însă nu trata leapşa superficial (un 400-500 de cuvinte e foarte bine)
• preia şi regulamentul în articol ca să ştie lumea ce trebuie să facă
• răspândeşte mesajul prin social media, însă fără a spama, vrem doar să ştie lumea de ea

Leapşa originală a pornit de la Gabriel.

No related posts.

Din când în când certurile lor degenerează în câte o mică încăierare, cine are copii ştie despre ce vorbesc. De frică să nu-şi scoată ochii sau cine ştie ce, le-am interzis astfel de chestiuni. Cel care îşi loveşte fratele, primeşte una la palmă. Durere contra durere. Nu ne place să facem asta, dar am zis că decât să plângem mai târziu că s-au rănit unul pe altul, mai bine să plângă ei când îşi lovesc fratele.

Într-o zi Ciprian l-a lovit intenţionat pe Mihai. Pentru că ştia că trebuie să primească una la palmă şi-a pus în mişcare toate mijloacele de persuasiune. Că nu vrea, că îi e frică. Dar lacrimile îi erau sincere şi probabil îi părea rău şi de ce făcuse. Ca părinte ştii că dacă ai început cu excepţiile, se alege praful de reguli. Şi dacă l-aş fi lăsat nepedepsit pe Cipi, n-ar fi fost corect faţă de Mihai care nu numai că fusese lovit de fratele lui, dar care, atunci când l-a lovit pe Cipi, a primit pedeapsa convenită.

Aşadar, trebuia să fiu drept faţă de toată lumea şi milos faţă de Ciprian, fără să încalc regula.

L-am luat cu mine în camera lor şi i-am zis: ai încredere în mine, totul va fi bine. Ciprian ştia că n-are cum să fie în regulă atâta vreme cât urma să fie pedepsit aşa că a continuat să plângă. Când a întins palma, mi-am pus-o pe a mea peste a lui şi atunci am aplicat pedeapsa. Am putut să fiu şi drept şi milos în acelaşi timp. Şi m-a durut pe mine, nu pe el.

I-am explicat lui Cipi că aşa a făcut şi Dumnezeu cu noi. Pentru păcatele noastre aveam pregătită o pedeapsă, dar Dumnezeu a vrut să fie milos şi drept şi a primit El pedeapsa în locul nostru.

Cipi putea să aibă multe reacţii după chestia asta. Putea să continue să îşi lovească fratele ştiind că are o cale de a scăpa de pedeapsă, putea să ingnore complet chestiunea asta şi să se comporte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, putea să-mi mulţumească, putea să spună că sunt nebun etc.

Reacţia care m-ar fi bucurat cea mai mult a fost cea pe care a şi avut-o, mai târziu în aceeaşi zi. Mi-a spus: Tati, te iubesc!

Dacă nu apucăm să ne mai citim, Crăciun fericit!

PS: Acum câteva zile Cipi mi-a făcut o propunere. A zis că data viitoare când o să ţip la cineva din casă, se oferă să facă el genoflexiunile în locul meu, “aşa cum a făcut Dumnezeu”.

Related posts:

1. Am vopsit oua, ne-am intâlnit cu prietenii. La Teatrul Masca A devenit o tradiție ca Teatrul Masca să organizeze un...
2. Daca copilul iti cere un peste, da-i o undita Stăteam pe malul bălții la Tâncăbești așteptând să vedem ”bătaia”...
3. Un proiect care merita aplaudat – Scoala de pescuit De când am aflat de la Nicu de la InfoDelta...

De exemplu, un coleg american care locuieşte la casă avea de dat nişte mere din producţie proprie. Ii rodise exagerat de mult un măr şi a vrut să “scape”  bietul pom de povară. Aşadar…ne trimite un email în care ne informează de situaţie. Ne spune că sunt mai multe feluri, unele bune de mancat, altele pentru plăcintă şi altele pentru apple sauce etc.

A doua zi le-am găsit în bucătărie în mai multe pungi. În fiecare pungă, mere dintr-o anumită categorie cu explicaţia de rigoare scrisă cu markerul: de mâncat, pentru plăcintă, etc.

Acuma mă gândesc că dacă mi-ar fi dat prin cap să donez mere, le-aş fi dat pur şi simplu, nu m-aş mai fi chinuit să le şi triez.

În altă ordine de idei când m-a întrebat cineva zilele trecute câţi ani am împlinit, i-am spus cu unul mai puţin. Din greşeală.  Ştiţi cum e…sunt 3 semne care arată că ai îmbătrânit: nu mai vezi bine, te lasă memoria şi mai era unul…

No related posts.

Locuim într-un sat liniştit de lângă Budapesta.  Ne-am acomodat aproximativ, am învăţat cum şi de unde să facem cumpărături şi am prins câteva cuvinte din foarte complicata limbă a poporului vecin şi prieten.

Cu proprietarii casei ne înţelegem foarte bine. Ei vorbesc maghiara la perfecţie, noi ne descurcam de minune în română. Ei mai rup câte un cuvânt în engleză, rusă şi germană, noi mai ştim ceva engleză şi google translate. La mimă, însă, mi se pare că suntem  mai buni decât ei. De altfel, am descoperit că în Ungaria mima este cea mai utilă limbă de circulaţie internaţională.

Am vrut să laud puţin civilizaţia din trafic, dar astăzi m-a claxonat unul la semafor de am crezut că m-am teleportat în Bucureşti.

Acesta nu este un articol în care îmi cer scuze că n-am mai scris demult (deşi ar trebui să o fac), nici unul în care dau explicaţii ci pur şi simplu e primul meu de aici.

Să ne citim cu bine!

Related posts:

1. Harta minelor antipersonal in twittosfera romaneasca Când păşeşti cu mult entuziasm în blogosfera sau microblogosfera scriitoare...
2. Viata la tara in Ungaria De câteva zile suntem în Ungaria. Am plecat cu treabă...

Așadar am revenit și vă mulțumesc pentru răbdare!

Related posts:

1. 5 greseli pe care le-as evita daca as lua-o de la capat cu blogul Dacă ar fi să mă întorc în trecut, şi cu...
2. Viata la tara in Ungaria De câteva zile suntem în Ungaria. Am plecat cu treabă...
3. Cum a fost la concertul caritabil pentru copiii de la The Door Am fost aseară la concertul caritabil pentru copiii de la...

Azi am făcut o vizită prin împrejurimi, pe străzile mărginașe. În afară de faptul că vezi foarte rar pe cineva pe afară și nu auzi alt zgomot în afară de trenul care trece prin apropiere am mai fost uimit de câteva lucruri.

Pentru că străzile din sat sunt mici și nu încap 2 mașini una pe lângă alta, de obicei cel care vede primul mașina cealaltă trage pe dreapta și așteaptă. E normal, așa. Dacă ești tu cel care a tras pe dreapta, de fiecare dată primești o mulțumire. Dacă ești cu copiii și ai ocupat jumătate de stradă, după ce le faci loc să treacă cu mașina îți mulțumesc din nou. Nici un claxon până acum.

Pe undeva pe o uliță (foarte îngrijită și aia) ramurile unui cireș copt atârnau peste gard la un metru de pământ cu cireșele neculese. Peste drum de el, un altul asemănător. Îmi închipui cu greu o ceva asemănător în Romania.

Pe o altă stradă, am văzut improvizate coșuri de gunoi. Au luat coșuri din alea pentru hartii (pe care le vezi prin birouri) si le-au atasat de stâlpi. Fiecare coș cu pungă înăuntru. Mă gândesc că pe la noi, doar așa de distracție le-ar fi furat băieții.

Pe partea cealaltă sunt uimit de faptul că mulți oameni de vârsta noastră nu rup o boabă de engleză. Dar la magazine sunt foarte amabili, te salută la intrare și la iesire și sunt încântați dacă zici ceva pe ungurește. Chiar dacă nu pricep ce zici, te privesc în ochi și zâmbesc iar faptul că ești din Romania nu pare să le trezească vreun fel de reacție.

Le-or avea și ei pe ale lor, dar dacă o țin tot așa, la întoarcere mă înscriu în UDMR.

Related posts:

1. Pentru ca Cristos a inviat, viata mea e altfel Învierea lui Cristos, despre care toată lumea vorbește astăzi e...
2. O zi din viata mea de microb Am un nume complicat, n-are rost să-l menționez, dar toți...

Atunci mi-am dat seama că ceea ce face Scoala de pescuit, dincolo de distracția propriu zisă și de ocazia de a ieși din oraș în weekend e că ne ajută să construim împreună cu copiii noștri astfel de amintiri. Lucruri pe care mai târziu și copiii noștri (eventual după vârsta adolescenței :) ) să le povestească cu drag și să spună despre noi: tata era genial la pescuit.

Mihai - Poza luata de pe Info-delta.ro

Cipi

Așadar, am fost la al doilea curs al școlii de pescuit organizată de Nicu și cei de la incarlig.ro pe balta mică de la Tâncăbești. Pentru că am ajuns ceva mai târziu am prins doar partea în care ne-a fost explicat cum se face nada și apoi am trecut la partea practică de pescuit.

Ne-a bătut vântul și ne-au ocolit peștii în cea mai mare parte, dar ne-a plăcut la nebunie experiența. Cipi și Mihă au avut ocazia să scoată fiecare din apă cel puțin câte un pește. Sunt încă prea mici să aibă suficientă răbdare să stea cu ochii pe plută. Dar au plecat, s-au întors, au stat acoperiți cu haine când bătea vântul și până la urmă au prins și eliberat fiecare cel puțin un peștișor.

Ne-a plăcut să fim pe balta asta, de fapt, ne-ar fi plăcut să fim pe orice baltă în contextul ăsta. Nicu a stat pe lângă noi, ne-a mai explicat una-alta, ne-a mai spus despre pești, despre cum se pune plumbul și chiar l-a ajutat pe Mihai să scoată din baltă peștele.

O vorbă bună merită să fie spusă și despre Quasi Pronti. Nu știu exact care a fost aranjamentul, dar ei s-au ocupat de mâncare și ne-a plăcut și servirea și gustul. Nu sunt un mare fan al pastelor, dar pe cele de la Quasi Pronti le-aș mai încerca și altă dată. Plus că au adus mâncarea caldă, deși veneau din București.

Despre toata întâmplarea a scris Nicu pe blog.

Related posts:

1. Un proiect care merita aplaudat – Scoala de pescuit De când am aflat de la Nicu de la InfoDelta...
2. Am vopsit oua, ne-am intâlnit cu prietenii. La Teatrul Masca A devenit o tradiție ca Teatrul Masca să organizeze un...
3. Conferinta despre Inteligenta emotionala Despre Inteligența emoțională s-a vorbit mai des în ultima perioadă....

Ana Voiculescu

Alex Raileanu – Cumnatul meu

Ar trebui să găsiți și alte răspunsuri în ziua de Înviere la Ionut Popescu și la Iosif Murariu

Related posts:

1. Lansarea Noului Testament pentru sportivi În Săptămâna Patimilor, o surpriză frumoasă pentru sportivi. Deși nu...
2. O zi din viata mea de microb Am un nume complicat, n-are rost să-l menționez, dar toți...
3. Ar trebui crestinii sa sustina legiferarea moralitatii? O parte dintre chestiunile care țin de moralitate sunt legiferate....

——————————————————————————————

Spunea cineva într-un comentariu că întrebarea e incompletă. Chiar de nu vedeam icoana din articol, tot acolo m-aș fi dus cu gândul la biserica mică, cu icoane afumate de atâta amar de vreme din satul în care am crescut. De fapt, la ceva mai mult: la Dumezeul pe care am încercat să Il găsesc acolo. La început, credința a însemnat să ma duc săptamânal la biserică și să spun Crezul, să îmi spun rugăciunea în fiecare seară la culcare și să încerc să fiu o fată cuminte.

Aveam cam 8-9 an și îmi plăcea să ascult povești. Povestea pe care mi-o spunea bunicul despre Judecata de Apoi am regăsit-o peste ani pe zidurile Voronețului. Eram la liceu. De câțiva ani începusem să citesc Biblia și credința mea căpătase și alte dimensiuni. Am înteles că Hristos se jertfise pe o cruce, ca pacatele mele să fie iertate. La lumina lumânărilor, în Vinerea mare, cântam Prohodul și parcă deslușeam întelesul versurilor în cu totul alt fel:

Murind Tu de voie,
În mormânt ai fost pus;
Şi pe mine ce-am fost mort, Iisuse-al meu,
De amara mea greşeală m-ai scăpat.

Mă simțeam iertată, dar nu pentru că spun rugăciuni sau că merg la biserică, ci pentru că Mantuitorul m-a mântuit prin moartea Sa. Am continuat să mă rog și să citesc din Biblie. Să ascult de Hristos, trâind așa cum El ne-a chemat să traim.

A fost bine…până când în anul I de facultate am rămas fără portofel și toți banii primiți de acasa pentru săptamana ce urma sau până acum doi ani când o prietena de 30 și ceva de ani, mama a două fetițe mici s-a îmbolnăvit de cancer. Și credința mea s-a zdruncinat. Nu credința despre existența Lui Dumnezeu sau a mântuirii mele…ci credința că El este bun si drept, chiar când circumstanțele spun altceva.
Apoi am recitit Evangheliile, în care Hristos vindecă bolnavi și înviază morți…vorbind inimii mele tulburate că El dorește binele și viața, nu răul și moartea.
In timp ce scriu aceste rânduri îmi dau seama că pentru mine, credința are sens într-o relație cu Dumnezeu. Că ea creste, capată alte dimensiuni pe masură ce Îl implic pe Dumnezeu în viața de zi cu zi, în acțiuni, decizii. Când iau Cuvântul Său, îl citesc și Îl las să îmi vorbească. Când inima mea este sensibilizată de zâmbetul unui copil sau de un răsarit de soare sau când plange atunci când vede suferința. Când Il lasă pe Dumnezeu să dea de mâncare unui nevoiaș sau să mângâie o mama disperată.

No related posts.

Copiii au fost cei mai fericiți și drept urmare, de dimineață ne-au întrebat dacă și astăzi o să se mai ia lumina. Le-am promis ca o să se ia și în seara asta pentru că eu și Ana ne-am propus să avem o oră de offline în fiecare seară.

Așa că, n-am decât să mulțumesc încă o dată Electrica pentru ideea bună pe care ne-au inspirat-o! Și mă întreb câți copii ar fi mai fericiți dacă în fiecare casă s-ar lua curentul pentru o oră? In fiecare zi.

No related posts.