Ştiu că e al doilea articol pe tema asta pe ziua de azi dar n-am putut să mă abţin. Pur şi simplu e prea savuros să ratez faza.

Ateii militanţi au primit o lovitură serioasă nu de la credincioşii reacţionari ci chiar de la prietenii lor evoluţionişti. Conform unui studiu oamenii au fost condiţionaţi să creadă în Dumnezeu în timpul procesului evolutiv.

Cu alte cuvinte, oamenii au fost condiţionaţi de evoluţie să creadă că evoluţia nu este adevărată. Sweet!

Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!

Dacă sunteţi familiarizaţi cât de cât cu blogul ăsta, ştiţi că urmează un articol de mare angajament şi miştocăreală despre evoluţie. Eu zic că merită să staţi pe aproape.

Venerabilul nenea Darwin, pe când selectia naturală nu îl eliminase graţios din schemă, şi-a răpit din timpul preţios ca să facă câteva predicţii în legătură cu subiectul abordat aici. Le redăm în limba sa maternă pentru edificare:

“we may feel sure that any variation in the least degree injurious would be rigidly destroyed.”

“Natural selection will never produce in a being any structure more injurious than beneficial to that being, for natural selection acts solely by and for the good of each.”

Foarte frumos din partea domniei sale dar se vede treaba că abilităţile de Mama Omida erau destul de precare.

Să ne ridicăm în picioare în semn de respect pentru bacteria sinucigaşă. Aceste kamikaze microscopice dispun de un mecanism care în anumite condiţii declanşează moartea purtătorului. Mecanismul e format dintr-o gena toxică şi una antitoxică.  Gena toxică “codeaza” o proteină ce declanşează procesul care duce la “sinucidere”. În condiţii normale, gena antitoxică împiedică procesul dar în condiţii speciale, lipsa hranei, radiaţii sau probleme determinate de antibiotice, aceasta îşi încetează funcţia. Ar fi corect să menţionez că se declansează un proces care generează o reţea complexa de proteine. In timp ce cele mai multe duc la moartea bacteriilor, unele ajută bacteriile să supravieţuiască. Ca rezultat, cele mai multe bacterii mor, lăsând în viaţă doar câteva care să ducă mai departe moştenirea familiei.

Acum, tu ca evoluţionist, trebui să te întrebi cum funcţionează teoria asta cu supravieţuirea celui mai adaptat. Ok, dacă mureau numai alea mai proaste şi mai slabe din cauza lipsei de mâncare, se înţelegea ceva. Respectiv că doar genele celor mai puternice erau transmise mai departe. Aici procesul e random şi rezultă că unele s-au sacrificat de dragul familiei.

Ok, acum să ne gândim cum s-a ajuns aici. Să zicem că una dintre bacterii a dobândit mecanismul ăsta extrem de complex dintr-o întâmplare evoluţionistă norocoasă. Suratele ei, mai fraiere, au dat-o înainte traditional, fără bomba ecologică la purtător. Într-o situaţie de urgenţă, asta evoluată a lansat bombardeaua şi în proces a murit ea şi au rămas vii căteva din alea de generaţie veche.

Teoria evolutionistă ne învaţă că genele bacteriei sinucigase s-au transmis mai departe in detrimentul celorlalte. Numai că andrisantul fiind mort, bine mersi, n-a avut ce transmite mai departe.

Asta, bineînţeles, groso-modo spus. Cititi toată povestea aici cu tot cu note de subsol pentru edificare.

O discuţie despre ADN pe un blog generalist e o chestiune riscantă dar vorba unui coleg, odată în viaţă face omul 18 ani! Suportaţi că n-o să vă pară rău iar dacă vă pare aveţi la dispoziţie comentarii. :)

Pentru cei care nu au răbdare să citească tot, rezumatul e următorul: Nu există în codul AND nici o informaţie care să genereze diferenţele între tine şi o muscă. Aceleaşi gene sunt responsabile pentru construcţia ambelor tipuri de structură corporală. De unde se adaugă restul informaţiei? În orice caz, nu din genom!

David Klinghoffer de la Institutul  Discovery a scris un editorial in Ierusalim Post despre dovezi ale designului inteligent în ADN şi care este efectul asupra materialismului:

ADN-ul – trei litere pline de paradox. Ce reprezintă ele, rămâne puţin înţeles de către public, dar ele sunt prezente în toate discuţiile.  În mijlocul vorbăriei populare, se pierde din vedere faptul că ADN-ul este unul dintre cele mai puternice indicii ale existenţei unei realităţi spirituale, poate chiar a existenţei lui Dumnezeu.

Acronim pentru acidul dezoxiribonucleic, ADN-ul se referă la forma luată de informaţiile biologice care direcţionează producţia de proteine şi de alte componente celulare. In 1953, James Watson si Francis Crick i-au descris forma sa celebră de spirală dublă. Informaţiile astfel codificate, genomul, influenţează modul în care corpul unui organism viu e construit dar cât de departe merge acest lucru şi cum funcţionează, sunt întrebări care rămân fără răspuns.

. . .

In timp ce ADN-ul oferă informaţii pentru construcţia celulară de bază, informaţiile necesare pentru a construi restul creaturii sunt, în mare măsură, aparent  absente.

Să luăm în considerare genele “master” HOX care se presupune că determina configuraţia externă a fiinţelor diferite ca broaşte, şoareci şi oameni. Aşa cum  scrie şi medicul britanic James Le Fanu în noua şi fascinanta sa carte Why Us? How Science Rediscovered the Mystery of Ourselves, biologul elveţian Walter Gehring a demonstrat că aceleaşi gene “master” sunt responsabile pentru construcţia structurii tri-dimensionale a tuturor vieţuitoarelor. Aceleaşi gene care fac o muscă să zboare, dau şi soarecelui forma de şoarece. Informaţia necesară diferenţierii şoarecelui de muscă pur şi simplu nu există fizic. “Ideea” de muscă (sau oricare alt organism), transcede genomul care, teoretic, o generează.

Klinghoffer examinează mai departe enigma informaţiei codificate în ADN, o problemă frustrantă pentru evoluţia darwiniana.

Explicaţiile care se bazează pe procesele materialiste neghidate de obicei eşuează în paradoxuri de tipul oul sau găina:  “informaţiile specificate în ADN generează proteinele, dar pentru a copia şi a traduce informaţiile din molecula ADN-ului sunt necesare proteine specifice.” Cu alte cuvinte informatiile necesare crearii proteinelor ar fi nefolositoare in absenta proteinelor care ajuta la copierea si “traducerea” lor. Deci, cine a fost mai întâi: ADN-ul sau proteina? Sau au fost proiectate să apară în acelaşi timp de un designer inteligent?

ADN-ul acţionează ca un cod de computer, sau ca un limbaj compus din litere şi cuvinte, dispuse în secvenţe pentru a realiza o anumită sarcină sau transmite o anumită semnificaţie. Aşa cum observă dr. Meyer, singura sursă capabilă să producă un sistem integrat de procesare a informatiei, funcţional, ca cel al celulei este o sursă inteligentă.

Pentru cei pasionaţi, găsiţi restul articolului aici.

Sursa DNA: The Alphabet of Life

Ca evoluţionist trebuie să fii ferm pe poziţii. Argumentele ştiinţifice în favoarea evoluţiei sunt, se ştie, de necombătut.

De exemplu, cazul clasic la zburătoarei Archaeopteryx. Orice evoluţionist respectabil ŞTIE că e o formă tranziţională de la dinozaur la pasăre. Mai precis de la un anumit soi de dinozaur spre pasăre. Corect?

O descoperire recentă ne anunţă că ar fi cazul să mai cugetăm.

Se ştie că femurul, sau osul coapsei la păsări este destul de fix, ceea ce le face pe păsări “alergătoare din genunchi” fapt ce le diferenţiază clar faţă de celelalte animale de uscat, spun experţii de la Universitatea de stat din Oregon.  Recent s-a descoperit că poziţia relativ fixă a femurului şi a musculaturii e cea care împiedică sacii aerieni să se distrugă atunci când pasărea inspiră.

Păsările, cu sânge cald, au nevoie de 20 de ori mai mult oxigen decât reptilele cu sânge rece şi au dezvoltat o structură pulmonară unică care permite un schimb de gaze mai eficient şi un nivel de activitate crescut.

Neobişnuitul lor complex femural e cel care sustine plămânii şi le împiedică colapsul.

“E foarte ciudat că până acum nu şi-a dat nimeni seama de asta. Poziţia femurului şi muschilor la păsări sunt critice pentru funcţionarea plămânilor, care, la rândul lui le asigură capacitatea de a zbura. “, susţine  Devon Quick, autoarea studiului.

Restul vieţuitoarelor care au călcat pe uscat, după spusele oamenilor de ştiinţă, au femurul mobil, implicat în locomoţie – inclusiv oamenii, elefanţii, câinii, şopârlele şi în trecutul îndepărtat – dinozaurii.

Implicaţia, spun cercetătorii, este că păsările nu provin din dinozaurii therapozi, ( tyrannnosauri sau alosauri) aşa cum s-a crezut până acum.

See ya, wouldn’t wanna be ya…

N-aş vrea să fiu acum în pantofii tăi acum dacă eşti evoluţionist regulamentar. Asta pentru că ai doar două opţiuni. Fie rămâi fidel păsării preistorice şi adopţi politica uneia care încă există, băgând elegant capul în nisip, fie…adopţi noile teorii propuse de oameni de ştiinţă care includ posibilitatea ca păsările să fi evoluat din nişte dinozauri (maniraptorani) care apar după păsări în registrul fosil sau din strămoşul crocodilului.

Ipoteze, care mai de care mai amuzante. Cititi toată povestea aici şi minunaţi-vă! Iar data viitoare când cineva vă împuie capul de Arhaeopterix si dinozauri cu pene, spuneţi-le scurt: da, sigur, când o zbura crocodilul! Din punct de vedere ştiinţific aveţi 33% şanse să aveţi dreptate.

Pentru teoria evolutionistă, gâtul girafei este ca si gâtul lui Petre Roman, un element incomod, numai ca putin invers. Adica la politicianul de succes postdecembrist problema era ca era prea scurt, la girafe problema e ca e prea lung.

Dar, ca şi fostul prim ministru, promotorii teoriei evolutioniste au reusit sa treaca cu gratie peste impediment. Făcând ceea ce fac ei cel mai bine: presupuneri fara acoperire cu titlul de adevăr ştiinţific.

Ipoteza numarul 1:
Gatul girafei a evoluat ca sa ajunga nestingherita la frunzele de mai sus la care nu ajungeau gazelele si alte ierbivore. La faza asta, toate ierbivorele cu care girafa isi disputa savana africana si-au dat cu copita peste ochi si si-au zis cu amaraciune: ce vaci suntem, noi de ce nu ne-am gandit!
Dar tot oamenii de stiinţa ne dezamagesc: girafele prefera un anumit tip de frunze nu neaparat cele de la inaltimea gâtului. Adica…daca mananca fruzele de la inaltime o face dupa ce a epuizat frunzele preferate.

Ipoteza numarul 2:

Asta e preferata mea. Girafele si-au evoluat picioarele ca să fugă de pradatori si gatul şi l-au lungit ca să poată ajunge la apă. Cum ar veni ca girafele cu gatul si picioarele scurte şi-au dat seama ca pradatorii preistorici ar pica de fraieri daca i-ar intrece la fuga si pentru vreo 2 milioane de ani s-au concentrat pe crescutul picioarelor. Intr-o zi girafa Mioara şi prietena ei Fulgulina, in timp ce işi salutau din mers duşmanii carnivori şi-au dat seama ca alergatul iţi produce sete. Atunci le-a plesnit realitatea crunta sub forma unei intrebari: fată…dar noi cum mai bem acuma apă, că nu ne ajunge gâtul până jos?