Telefon aveam, ton aveam, n-aveam pe cine să sunăm. Câteva zile ne-am chinuit să facem rost de numere d-ale prietenilor că să putem să îi rugăm să ne sune “așa de test”.

Ne-au tremurat mâinile când am răspuns la un apel neprogramat. Mama sau tata și-au arogat dreptul ăsta, ca de altfel și dreptul de a suna în general. Noi doar ridicam receptorul și ne prefăceam că vorbim.

Până într-o zi când, fără să fi format vreun număr, am auzit o conversație. După chicotitul inițial și anunțul “băi, se aud unii cum vorbesc la telefon”, ne-am băgat politicoși în conversație. I-am întrebat de sănătate, le-am răspuns la întrebări, până când i-am exasperat. ”Gigule, se mai aude cineva pe linie. Alo, cuplajul, cuplajul?” Nu e dom’ne nici un cuplaj, pe noi ne cheamă altfel. Dar voi cine sunteți de vorbiți pe telefonul nostru? Ba voi vorbiți pe linia noastră. Închideți dom’ne odată telefonul. Închideți voi că trebuie să dăm și noi un telefon. Alo, sun la miliție! Ce treabă are miliția, eu sun la poștă! Băi, vezi că știu unde stai! Hai, mă! Gicule, închide că te sun eu mai târziu, că nu mă înțeleg cu ăștia!” Am închis și noi, ce era să facem, dar doar după ce m-a amenințat că “te spun lu’ tactu”. Se terminase primul episod dintr-o lungă relație cu oamenii cu care împărțeam aceeași linie telefonică.

În termenii actuali, cuplajul era A-lister-ul și noi haterii! Deh, conflictele din telefonosferă!

Alo, cuplajul? Poate ne vedem la Social Networks Conference. Ca blogger oficial, da? Vezi că știu unde stai!

Related posts:

1. Stii ca ai imbatranit daca 1. Ai format un număr de telefon învârtind un disc...
2. De ce mi-ar parea rau daca s-ar inchide Facebook Din când în când mai apare câte o veste panicardă,...
3. Furtuna intr-un pahar cu apa. Chioara În facultate am lucrat într-o firmă mică din Piteşti. Aveam...

1. Mi-aş începe blogul în 2003. Am auzit de chestia asta în toamna lui 2003 de la un prieten american. Mi s-a părut o prostie şi am ignorat ideea până în iunie 2006. Mă gândeam că nimeni nu ar fi interesat să citească ce fac eu sau ce idei îmi trec prin cap. Uite că ar fi fost.

2. Aş scrie constant. Orice, numai să scriu. Cred că principala mea greşeală a fost inconsecvenţa.

3. Nu mi-aş mai muta blogul atât de des de pe o platformă pe alta. Am fost chestiuni.weblog.ro, apoi chestiuni.blogulmeu.ro şi în cele din urmă chestiuni.info. Cu fiecare mutare am pierdut câte ceva. Trafic, cititori, pagerank. Am şi câştigat câte ceva, e drept.

4. Aş fi mai tupeist. Până am reuşit să îmi iau inima în dinţi să apar la o întâlnire de bloggeri a trecut destulă vreme, iar când în sfârşit am apărut am fost timorat şi m-am raportat la ei din perspectiva audienţei minuscule de pe blogul meu. M-aş duce mai des la întâlnirile de bloggeri, aş lua iniţiativa să organizez evenimente.

5. Aş lua mult mai în serios comunitatea din jurul blogului. Au fost oameni care comentau la fiecare articol şi cu care incinsesem discuţii şi prietenii virtuale. I-am neglijat şi asta s-a văzut. Aş cultiva mai mult relaţiile cu cititorii, i-aş invita la întâlniri offline.

Tu ce ai face diferit dacă ai putea să te întorci în punctul de pornire?

Related posts:

1. 7 motive pentru care nu-mi închid blogul Blogul pe care tocmai aţi aterizat e unul generalist, care...
2. Cum sa participi la Roblogfest fara sa ai blogul inscris in competitie Roblogfest-ul e un fel de competitie electorală pentru bloguri. Se...
3. Cat de nisat poate sa fie un blog de nisa? Zilele trecute, am fost surprins să găsesc pe Qwiki o...

Unele sunt poze vechi, altele sunt probabil pozele ”oficiale”. Chiar și așa, am un sentiment de gri și pustietate. Oamenii apar rar și par mai degraba plantați acolo. Majoritatea poartă haine alb-negru sau maro. Cine a prins vremea comunismului o sa aibă nostalgii. Străzile sunt fără mașini și fără reclame. Singurele panouri sunt cele cu sloganuri gen ”să facem totul pentru partid.

Următoarele poze mi-au atras atenția prin semănarea izbitoare cu locuri din București. Se vede de unde se inspira tovarășul și cam care era direcția în care ne deplasam. Aviz celor care jelesc comunismul!

Casa Poporului?!?

Casa Radio?!?

Și încă una ”afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardul”

”Să ne facem datoria față de partid” – Inscripția pe panoul ”publicitar”

Dacă v-am trezit interesul față de țara asta, există un proiect de mapare a infrastructurii reale a țării asiatice făcut de amatori pe Google Earth.

Dacă v-am trezit interesul si mai mult, găsiți încă un articol pe tema asta scris de Fulgerică cu link către alte poze interesante.

Si încă o perspectivă de la cineva care a fost în Coreea de Nord.

Later edit: Merita sa cititi si povestile din Coreea de Nord scrise de altcineva care a fost acolo.

No related posts.

Am găsit-o în cabinetul de fizică, împreună cu alți profesori, s-a uitat la mine nedumerită și m-a întrebat: cine ești? A, da, mi-am amintit, mi-a spus, după ce i-am spus numele, stăteai în ultima bancă pe rândul de la mijloc. Nu mai știi când ți-am spus că dacă aș fi avut un băiat, mi-ar fi plăcut să semene cu tine? Vai, ce surpriză mi-ai făcut, uite, oamenii ca tine ne fac să rezistăm în învățământ. Ai slabit, în rest nu te-ai schimbat deloc, să știi.

Mă uit la chipul peste care cei 13 ani și-au pus puternic amprenta. Nici dumneavoastră nu v-ați schimbat, îi spun. Ei, am îmbătrânit. Spune-mi ce faci, unde ești. Îi povestesc pe scurt și îi mulțumesc pentru toată bătaia de cap pe care a avut-o cu clasa de Roboți industriali de la modestul Liceu nr.1.

Da, am fost rea la început, dar apoi ați văzut că a fost altfel. Amintirile se derulează rapid, abia am timp să-mi trag respirația. Hai să te mai pup o dată, ce surpriză mi-ai făcut! Mă duc acum că am pregătire cu niște elevi. Au zis că vor mai mult și i-am învoit de la alte ore ca să facă fizică, dacă asta vor, vreau să îi ajut.

Zambește și pleacă spre copiii care vor să știe mai multă fizică. Nu v-ați schimbat deloc, îmi spun în gând și plec cu un nod în gât. Mi-am adus aminte între timp momentul când mi-a spus că dacă ar fi avut un băiat ar fi vrut să semene cu mine și parcă îl văd pe Șerbănică, colegul de bancă, râzând: te-ai scos, Voicule!

Faceți-vă un serviciu și vizitați-vă dascălii care au însemnat ceva pentru voi! Nici nu știți ce pierdeți!

No related posts.

Am râs atât cât poate omul să râdă când e trezit în toiul nopţii şi m-am dus la culcare. A doua zi am aflat restul poveştii. Colegii mei se întâlnisere la o băută, rămăseseră fără băutură şi l-au trimis pe unul să facă refill-ul. Ăsta s-a dus şi la întoarcere s-a luat un câine după el. Supăraţi…ceilalţi au vrut sângele câinelui ca reparaţie pentru afront. Au luat pragurile de la uşi şi au purces la săvârşirea dreptăţii.

Când i-am văzut eu încolţiseră un câine sub maşină. Au dat cu bâtele până când unul dintre ei mai treaz a observat că bietul câine plecase. Simţindu-se păcăliţi au plecat din nou în căutarea proscrisului…sau mă rog…a altuia care să îi semene.

Întâmplarea fericită a făcut ca ei să observe un confrate în ale închinării la Bachus, înconjurat de o haită de câini. Cu urletele de rigoare au eliberat bietul om de sub teroarea canină în mârâielile admirative ale acestuia. L-au condus cu alai până la scara blocului că să îl protejeze de viitoare atacuri.

Omul nostru plin de recunoştinţă, la intrarea în scară, le-a mulţumit, i-a asigurat de respectul lui veşnic şi le-a spus:

- Fraţii mei, faceţi un lucru extraordinar. Mă duc în casă şi dacă mă lasă nevastă-mea, iau şi eu pragul de la uşă şi vin cu voi!

No related posts.

Am început să scriu pe chestiuni.weblog.ro, apoi m-am mutat pe chestiuni.blogulmeu.ro prin amabilitatea lui Hux. M-am mutat pe .info anul trecut în toamnă. Primul link l-am primit de la Ionut Pepenar, care e printre cititorii mei de la început.

Ce am câştigat din blog?

• Am găsit în blog un loc de exprimare a ideilor, o confruntare sănătoasă a acestora cu cititorii.
• Mi-am facut prieteni de care mă simt apropiat chiar dacă nu ne-am întâlnit în offline. Cu unii am avut ocazia să ma întâlnesc şi offline.
• Am învăţat să mă exprim în scris mai bine decât înainte.
• Am câştigat câteva abilităţi tehnice în plus.
• N-am câştigat bani sau faimă din blog dar am câştigat prieteni şi idei noi.
• M-am dezvoltat în ce priveşte comunicarea şi socializarea, m-a obligat să ies din zona de confort.

Intr-un cuvânt, merită!

Acum revenind la promisiunea din titlu…fac cinste!

Vă invit să scrieţi un post în care să spuneţi ce v-a adus blogul. Scrieţi orice vi se pare interesant, de ce v-aţi apucat de scris, ce v-a adus, ce v-a luat, de cât timp scrieţi. Orice articol pe tema asta fi primi link. Lista articolelor o voi publica intr-un post separat.

Dintre articolele scrise 2 vor primi cate un banner pe blogul meu pentru 3 luni. Dacă nu ai deja un banner, o să fac eu unul (lucrăm împreună până scoatem ceva care să îţi placă). Cei doi câştigători vor primi şi un loc în blogroll dacă nu sunt deja acolo.

Cum vor fi desemnaţi câştigătorii?

Unul dintre ei va fi desemnat de mine, pe criterii subiective, adică îl va primi postul care îmi va plăcea cel mai mult. Celălat va fi desemnat de cititori prin vot.

Ce aveţi de făcut?

Scrieţi postul şi anunţaţi-mă! Puteţi să îmi trimiteţi linkul prin email (vedeţi la pagina de  contact), puteţi să daţi un pingback sau să puneţi link către postul ăsta. Nu ţin neapărat să puneţi link către mine, nu asa e ideea. Puteţi scrie articolul până vineri, 19 iunie. Atunci voi publica lista cu toate articolele şi începem votul care va dura 3 zile. Câştigătorii îi anunţ marţi, 23 iunie!

Şi pentru abonaţii prin RSS sau prin email mai am o surpriza: o carte. O să dau toate detaliile despre carte într-un post ulterior. Deocamdată zic doar ca acţiunea se desfăsoară şi prin Orientul mijlociu, e plină de acţiune şi va fi şi ecranizată curând. Cartea e pentru fiecare abonat, fără tragere la sorţi!

No related posts.

Mi-a fost clar din primele momente cand am dat ochii de ceva ce avea legatură cu internetul că asta are legătură cu cafeaua.

Cel puţin asta putea să înţeleagă orice trecător din numele de Internet Cafe sau mai precis din Cyber Cafe cum se numea primul local din Pitestiul natal care punea la dispozitia consumatorilor calculatoare conectate. Primele firme care aveau legătură cu internetul avea un logo sugestiv din acest punct de vedere, ăsta din dreapta.

Primii paşi pe tărâmul marii reţele i-am făcut mai mult împins de la spate decât din temeraritate naturală. Pe la sfârşitul liceului, o cunoştinţă mi-a spus că are nevoie să îşi trimită C.V-ul prin email şi m-a rugat să o ajut. Aşa am pătruns prima dată în ceea ce credeam eu că e un punct de comercializare a cafelei dotat cu calculatoare. Am intrat mimând siguranţa de sine pe care o afişez când mă urc în taxi într-un oraş necunoscut. Le-am spus răspicat baieţilor de la tejghea că vreau să trimit un email. Ei zic, foarte bine, luaţi o oră sau o jumătate de oră? Nu îmi închipuisem vreodată că se vinde cafea la oră aşa că am presupus că e vorba de calculatoare. Aici memoria imi joacă feste si deşi mi-ar fi plăcut să spun că m-am descurcat într-o jumătate de oră, mi-e teamă că m-am întins chiar mai mult de 60 de minute.

Ajuns în faţa calculatorului siguranţa de sine s-a topit odată cu întrebarea “şi acum ce fac”? Administratorul mă îndeamna să intru în căsuţa de email, eu l-am întrebat daca nu pot să o folosesc cumva pe a lui dacă tot nu ştiam despre ce e vorba. Sunt sigur că a avut ce povesti prietenilor după serviciu, discuţia cu el a fost foarte productivă şi s-a terminat cu mine ca posesor al unei adrese de email cu nume de fată de pe care urma să trimit faimosul CV.

De atunci am creat multe adrese de email, cele mai multe cunoştinţe de-ale mele oferindu-mi cu graţie titlul de expert în internet. Chiar şi acum sunt vreo 4-5 adrese de email care au aceeaşi parola, aia pe care am setat-o eu acum 10-11 ani.

Bănuiala că afacerea asta cu internetul a fost pusă la cale de cartelul format din producătorii şi distribuitorii de cafea mi-a fost confirmată atunci când am descoperit mIRC-ul. Vizitele la CyberCafe s-au dovedit prea consumatoare de resurse, asa că, atunci când unul dintre colegi şi-a cumpărat calculator dotat cu modem au fost întrerupte. Imediat ce a facut rost de una dintre puţinele login name-uri si parole pirat care circulau printre impătimiţi, m-am abonat la calculatorul lui. Iniţial stateam pe la el dar uşor am prins curaj şi îi solicitam spre împrumutare calculatorul cu totul. Aşteptam cu înfrigurare ora 10 fara 5 ca să încep demersurile de conectare prin dial-up. Câraitul specific modemului care executa o tentativă de conectare incununată de succes era o muzică pe care o puteam asculta doar daca furam puţin startul. Era evident că mai mulţi oameni aveau aceeaşi parolă şi user şi conectarea avea mai multe şanse de succes cu cât te conectai mai devreme de ora zece. Ora zece nu era un reper aleatoriu ci, fac specificarea pentru cititorii mai tineri, era ora de la care era mai ieftin impulsul telefonic pe Romtelecom, singura companie care oferea servicii telefonice in Cretacicul superior.

Aşa se transformau nopţile mele în nopţi albe iar facturile de Romtelecom începeau să-mi exaspereze părinţii care nu ştiau de peregrinarile mele prin chatroom-urile din USA unde îmi lărgeam cercul de prieteni cu arabi şi filipeneze, care, ca şi mine voiau să stea de vorbă cu cetăţeni americani. A doua zi dimineaţă, cafeaua era remediul pentru ceea ce aş fi putut numi fără să greşesc mahmureala de internet.

Consumul de cafea creştea odată cu dependenţa mea de prietenii virtuale şi ideea că internetul este o mare conspiraţie a cartelurilor producătoare de cafea mi-a fost confirmată în timpul facultăţii de toţi colegii cu care făceam schimb de parole şi login-uri de dial-up. Şi ei petreceau nopţile în acelaşi fel iar dimineţile le erau irigate din belşug cu aceeaşi licoare care mă ţinea şi pe mine prizonier.

E timpul, dragii mei, să facem cunoscut acest adevăr, să expunem această mare conspiraţie care ne-a înrobit pe toţi pentru că sub pretenţia că ne oferă Internet mai rapid şi mai ieftină se ascunde, de fapt intenţia lor de a vinde mai multă cafea.

Aşa că, eu m-am hotărât să las calculatorul chiar acum şi să ies pe afară, să inspir aer proaspăt, să mă plimb, să vorbesc cu oameni faţă în faţă şi să mă deconectez. Imediat ce termin ceaşca asta de cafea!

No related posts.

Pe vremea cand se potcovea sesiunea cu cate cinci restante de otel si tot sarea cu ele pana in toamna, in loc sa invat ca omul ziua stateam noptile sub pretextul aprofundarii materiei.
Aprofundarea o faceam in mai multe moduri: FIFA, Age of Empire, plimbari prin centru, discutat filosofie inutila, plans de mila, etc.
In seara cu pricina am plecat cu sora-mea si cu un coleg/vecin/prieten la plimbare prin padurea Trivale. Ca sa ne relaxam neuronii inainte sa mergem la culcare.
La un moment dat in cursul plimbarii nocturne auzim niste zgomote care aduceau a petrecere, a gasca de prieteni care se distreaza cu muzica la maxim. Zic: bai, cine da, frate, chef in padure? Apoi auzim si clopote de biserica. Ni se face parul maciuca la perspectiva unei petreceri la manastirea care era la vreun kilometru.
Pe masura ce ne apropiam, strigatele se clarificau din ce in ce. Au inceput sa sune ca un cantec popesc acompaniat cu urlete.

Am inceput sa urcam scarile catre curtea manastirii cu un ochi la cei care veneau pe contrasens si cu unul in vale sa ne asiguram o cale de iesire daca situatia o cerea. In curtea manastirii, un soi de petrecere cu extragere de demoni. Lumea buna din cartier se stransese la exorcizare. In afara de clientii permanenti pe care ii recunosti usor era si pustimea venita sa asiste la minune. Evident in drum spre discoteca.
Intr-un colt am vazut si prilejul petrecerii selecte, respectiv posedata zilei. Ne-am dat seama ca ea e pentru ca o tinea mama ei, care era imbracata regulamentar si purta o basma cat toate zilele. La vederea preotilor, indracita se manifesta: ptiu parinte, esti un … si aici urmau diferite apelative. La un moment dat, parintele suparat pe atitudinea asta a aruncat cu niste agheazma spre respectiva care a inceput sa urle: “Au, ma arde, ma arde!”

Cand au inceput clopotele sa bata, “indracita”…si aici a inceput sa-mi placa… a inceput sa urle din nou…au, ma doare, mi-ai dat exact intre coarne!
Cand au incetat clopotele, fiinta care salasluia in nefericita pregatita pentru extractie a zis ca e timpul sa dea niste lectii de buna purtare pustimii venite la spectacol si a inceput discursul:
“Aha, imi place cum ati venit imbracate la biserica, cu fusta scurta, asa imi place mie!”

Ocazia asta a fost deosebit de educativa pentru mine. Am aflat astfel ca agheazma arde demonii, ca acestia au coarne, ca clopotele bisericesti ii lovesc pe acestia intre coarne si ca nu e bine ca fetele sa umble cu fuste scurte chiar daca Diavolul le indeamna asa sau macar sa nu vina asa la exorcizare. Putintica decenta, stimabililor!
Daca as fi fost blogger pe vremea aia as fi zis: Haideti domnilor, lasati-o moarta ca miroase de la o posta a post platit ba chiar a advertorial!

Acum nu ma intelegeti gresit, cred ca exista slujitori ai lui Dumnezeu care pot scoate demoni, ca exista forte demonice si ca exista posesie demonica dar spectacolul la care am asistat atunci m-a convins inca o data ca exista si multa impostura si falsitate. Din nefericire chiar in randurile celor care poarta numele de slujitori ai lui Dumnezeu.

Existenta falsurilor finute si grosolane nu infirma existenta originalului ci dimpotriva, cu cat sunt mai multe falsuri cu atat putem fi mai siguri de existenta originalului si ca acesta e valoros. Nu falsifica nimeni capace de bere!
In general asta e valabil cu multe aspecte din crestinism. Oamenii le-au schimbat in fel si chip ca sa le dea mai bine, sa le aduca un avantaj dar asta nu inseamna ca originalul nu exista si nu e valoros. Dimpotriva!

No related posts.

No related posts.

Ceausescu o duce bine mersi pe net. Poze, discursuri, cantece patriotice din categoria daca doriti sa revedeti ca sa stiti de ce nu regretati.

No related posts.