Când îți povestește cineva că prin locul pietruit care ține acum loc de șosea, acum câteva zile curgea apa îți vine greu să crezi. Adică ai încredere în om, dar parcă e prea de tot ca firișorul de apă pe care îl treci fără să te uzi pe pantalonii suflecați deasupra genunchilor ar putea fi responsabil de nenorocirile despre care ai auzit.

Cioturile de copaci imense rămase încă în albie și urmele de apă la o palmă sub ferestrele caselor îți dau o idee, dar nu te ajută să înțelegi prea mult. Oamenii din zona Sucevița și-au scos mâlul din case și au plombat cu pietriș zonele mâncate de apă așa că urmele inundațiilor se văd mai mult prin grădini și pe tencuiala caselor.

Ne lăsăm lucrurile la pensiunea Daiana unde suntem găzduiți cu generozitate și plecăm în recunoaștere ca să știm de avem de făcut a doua zi.

O familie de bătrâni de 80 de ani a căror casă deși stă în picioare s-ar putea să nu mai poată fi locuită, o famile de vârsta părinților noștri a căror curte e ”troienită” de nămol și resturi de lemn și un bătrân a cărui grădină e plină de lemne, mâl și apă. Ceva mai sus pe râu, o altă familie locuiește într-o casă a cărei temelie a fost ”ruptă” de apa care a pătruns pe dedesubt și a târât cu ea mobila. Mihai Lazăr ne arată cum a reușit cu ajutorul vecinilor să salveze un dulap care însă nu mai poate fi folosit. Nu se mai poate sta în casa și chiar dacă s-ar putea i-ar fi frică. A lucrat în construcții și știe ce are de făcut. Când îl întrebăm dacă putem să îl ajutăm să scoată mâlul din curte zâmbește forțat și ne spune că nu se scoate așa ușor acum pentru că e ud. Trebuie adus un utilaj. Utilajul costă între un milion și două milioane de lei vechi pe oră. Depinde de utilaj, dar nu vine nimeni pe gratis.

Nea Gheorghiță are grădinița din fața casei plină de nămol adânc cam cât să îngropi o cizmă în el. Ne roagă să îl curățăm doar pe cel care stă pe temelia casei ca să nu se mai infiltreze și mai mult apa în temelie. Numai o jumătate de metru de jur împrejurul casei. Am estimat că asta ne-ar lua vreo oră-două, timp în care i-am curăța și grădinița și am căra mâlul pe malul apei. Eram 6 oameni și avem la dispoziție 2 roabe. Plus lopețile pe care ni le-ar fi adus nea Gheorghiță a doua zi.

Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg

Ne-am întors pe teren la 9, nu la 8 așa cum promisesem. Prima constatare a fost că, în lopată, mâlul se simte mult mai greu decât la vedere. După primele lopeți aruncate în roabă, coada uneia dintre ele a cedat, semn că ne-am pripit cu entuziasmul. A doua constatare a fost că, de la o adâncime încolo mâlul miroase a balegă fermentată, cam prea tare pentru nasul unor orășeni. Am renunțat la ideea să cărăm mâlul pe malul apei după primul transport. Roțile roabei se înfundau prea repede în mâl și noi abia făceam față să ne ținem cizmele la suprafață. Claudiu, cel mai obișnuit cu munca fizică transpira și ridica lopețile pline, mai eficient decât oricare dintre noi, dar și el gâfâia din greu. Muncă repetitivă, grea și fără speranțe de a se termina repede. Înfigi lopata, o ridici, arunci în spate, o cureți de noroi ca să nu mai fie așa de grea, scoți cizma din nămol și o iei de la capăt. Orele se scurg mai rapid decât credeam noi când am ajuns,  fără să aducă cu ele progresul așteptat. Măcar noi ne permiteam pauze și aveam haine de schimb și un loc unde să dormim la noapte. Cum or fi scos atâta amar de mâl de prin casă oamenii ăștia, e greu de închipuit. Ceva mai târziu au venit câteva rude care să îi ajute să spele frigiderul și aragazul. Ne-au chemat să îi ajutăm să le scoată din casă. Când îl clătinai din aragaz curgea o apă murdară care mirosea a balegă.  Ne-am întors la lopeți doar ca să constatăm că nu s-au ușurat deloc ci chiar dimpotrivă. Pe lângă îndoiala că vom rezista până seara așa cum ne-am propus, a început să își facă loc și întrebarea despre eficiența acestui proiect. Nu cumva puteam să facem lucrurile mai bine și cu un rezultat mai bun? Am fi plătit niște oameni mai zdraveni din partea locului să facă treaba asta în locul nostru. ”Măi, acuma oamenii nu trăiesc numai cu pâine și cu apă”, îmi zice Cornel, ”oamenii au nevoie de speranță și prin venirea noastră aici poate le oferim puțină speranță. Să poată zice și ei, uite mă, au venit oamenii ăia tocmai de la București să mă ajute pe mine”. Oare?

Frământ mâlul sub picioare în timp ce îmi frământ gândul cu aceleași îndoieli: oare nu e prea puțin ce am făcut pentru omul ăsta? Și el e doar unul din zecile care au fost afectați. Dacă el nu are unde dormi peste 2 luni cu ce l-am ajutat ca i-am luat mâlul din jurul casei și i-am stivuit lemnele de foc împrăștiate de apă? Nici măcar nu erau ale lui, erau ale vecinului de la deal. Ale lui erau doar scândurile pe care le-am smuls din noroi și le-am stivuit ceva mai încolo.

Unde e WC-ul când ai nevoie de el?

Când vezi inundațiile la televizor ai o vagă impresie că știi prin ce trec oamenii ăia. Abia când ajungi la fața locului pricepi mai bine implicațiile. Așa cum a priceput Claudiu când l-a întrebat pe nea Gheorghiță unde e WC-ul. ”L-a luat apa”, i-a răspuns și i-a arătat o groapă făcută în mâl care avea momentan rolul ăsta. ”Stând” pe WC-ul improvizat n-ai cum să nu te întrebi cum a scăpat câinele care se uită nedumerit la tine de la câțiva metri. Din toate găinile pe care le avea, a găsit una pe casă și una în bradul din fața ei. Câinele s-a salvat pentru că s-a ridicat cu picioarele pe cușcă și a reușit să își țină capul deasupra apei. Altfel, cine si-ar fi adus aminte să îl dezlege când nu știai ce să scoți din casă și mai ales pe unde să mai pleci cu ele.

Pauza de prânz am luat-o cu părere de rău. Ar mai fi fost de aranjat câte ceva prin curte, dar trebuia să mâncăm ca apoi să împărțim ”ajutoarele” aduse cu noi din București în 12 cutii pe care să le împărțim. Cui și pe ce criterii? Cum puteam să decidem cine primește și cine nu? Când faci un proiect de acest fel trebuie să fii conștient că din start vei avantaja pe unii și îi vei lăsa cu ochii în soare pe alții. Trebuie să ți-o asumi cu sânge rece și să mergi mai departe că altfel o iei razna. Dar asta nu te ferește de procese de conștiință ulterioare. A fost bine că ai dat cutia aia familiei căreia îi lipsea doar o cameră sau trebuia să duci una în plus țiganilor care, rămași fără casă de tot, stăteau îngrămădiți 6 familii în căminul cultural? Și la urma urmei, ce ai schimbat cu cele 2 cutii drămuite din ce am reușit să strângem în 3 zile?

Ziceți-mi și mie să râd și eu că n-am mai râs de două săptămâni

Nu cumva încercând să faci un bine faci un rău și mai mare? Omul ne rugase să îi scoatem mâlul din grădinița, unde nu putea ajunge cu excavatorul iar noi îi scosesem și din pământul fertil de dedesubt. ”De ce râdeți?” ne-a întrebat, ”ziceți-mi și mie să râd și eu că n-am mai râs de două săptămâni”. Păi mâine o să aveți ce să le spuneți vecinilor: băi, până să vină băieții ăia de la București, aveam în grădiniță și mâl și pământ. Acum am numai mâl. A râs și el, e drept că nu prea convingător și a continuat să desfunde șanțul în timp ce noi ne-am repliat și am început să luăm mâlul de pe lângă fântână și hidrofor, unde un eventual excavator nu ar fi avut acces. Între timp, pe stradă treceau și alte mașini venite cu ”ajutoare”. Când treceau pe lângă gospodăria unde lucram, încetineau, clătinau enervant din cap și mergeau mai departe. Cam cum făcusem și noi cu o zi înainte, numai că acum eram noi ”sinistrații” de care se minunau. Mă batea gândul să râd de ei, că ne-au confundat. Sinistraților adevărați nu prea le arde de râs, asta e diferența. Am plecat și de acolo când mai aveam câte ceva de făcut pentru că începuse ploaia. O ploaie banală de câteva minute care nici măcar nu a apucat să ne ude, dar care a speriat-o de moarte pe femeia a cărei curte era plină de urmările inundației de acum câteva zile. N-avem cum să înțelegem, pentru că nu fusesem acolo când apa le-a forțat poarta și le-a îngrămădit în curte nenorocirea.

Ziua doi cu forțe noi

A doua zi ne-am ridicat cu greu din paturile confortabile de la pensiunea elegantă unde eram găzduiți. Deși proprietarii ne-au oferit cazarea gratis, ne-au tratat ca pe clienții obișnuiți, adică excelent. În timp ce mestecam omleta sau beam cafeaua servită după toate rigorile unui local care se respectă, remarcam contrastul imens între noi și oamenii rămași în sat, fără apă curentă și fără mâncare iar unii dintre ei fără pat sau fără acoperiș. Una dintre problemele cele mai mari pe care le au oamenii e apa de băut. Fântânile se colmatează și hidroforul se strică de la mâl. Durează poate și săptămâni până când poți aduce ”fântânarii” care să îți rezolve problema. Ce poți să faci între timp e să te bagi să scoți cu găleata mâlul din incinta care protejează hidroforul. Pentru asta ai nevoie de doi oameni, unul care să stea înăuntru ca să încarce găleata cu nămolul fin ce s-a strecurat prin capac, iar altul care să o ridice și eventual să o verse ceva mai încolo. Noi făceam operațiunea asta în 3 și ca să meargă mai repede și pentru că ar fi fost prea obositor altfel.

Omul la care lucram avea grădina plină de lemne aduse de apă, acoperite cu mâl și alte lucruri aduse de apă. Cea mai mare parte dintre gunoaie erau strânse în fața beciului inundat. În balta care se strânsese în față rămăseseră și câțiva peștișori care încă trăiau. Nu, nu erau mormoloci. La sfârșitul zilei scosesem din nămol cam o căruță de lemne care, când se vor usca vor putea fi folosite pentru foc. Asta dacă nu cumva o să le ia următoarea inundație.

Mulțumiri

Când în sfârșit decretam că trebuie să mergem mai departe să ajutăm la altă casă nu prea știam cum să reacționăm când omul ne mulțumea. Mormăiam un ”pentru puțin” penibil amestecat cu un sentiment de vinovăție că ai fi putut face mai mult sau să fi fost mai eficient, dar omul o ținea pe a lui ”pentru mine e mult, că n-aș fi putut să fac singur asta, n-aș fi crezut să bată cineva drumul de la București ca să mă ajute pe mine”. Sau asistai stupefiat la gesturi prin care omul își exprima mulțumirea pentru puținul pe care l-ai făcut pentru el. Pentru că i-am cumpărat ceva materiale pentru viitoarea locuință și pentru că Cornel se țigănise cu vânzătorul de la depozit să i le lase de la 16 milioane la 14, ca în cele din urmă să plătească pe ele doar 10 adică atât cât aveam disponibil, a venit cu o pereche de coarne de țap sălbatic și ni le-a dat. Poate nici nu ar fi trebuit să le luăm, că le-ar fi vândut și ar mai fi luat un sac-doi de ciment sau niște fier-beton sau poate ar mai fi plătit o ora sau două de lucru unui proprietar de utilaj, dar nu ne-am priceput să îl refuzăm. După cum nu ne-am priceput să facem multe lucruri în cele 2 zile de muncă.

Pe lângă sinistrații adevărați din Voievodeasa, care știu ce să facă în caz de inundații, noi am fi fost niște sinistrați lamentabili. Numai că n-am fi știut nici asta dacă nu ne-am fi deplasat la fața locului să dăm o mână de ajutor și dacă n-am fi trăit pe pielea noastră o parte din consecințele dezastrului.

Mulțumiri celor care au contribuit la acest proiect: Mihai Voiculescu, Alex Cirstea, Laurentiu Popa, Nicolae Ciobanu, Cristina Marinescu, Nelu Suciu, domnul Costică (promit să scriu numele complet), doamna Tudorică, Bogdan. Mulțumiri și celor care au dat din timpul lor ca să participe: Claudiu Gonț, Teo Constantinescu, Andrei Chivu, Corneliu Chiriluță, Mădălin și lui Beni care ne-a ajutat la fața locului.

Mulțumiri speciale familei Onofrei pentru găzduirea la Pensiunea Daiana unde sperăm să mai ajungem și cu alte ocazii pentru că ne-am simțit excelent! Nota zece pentru tot!

Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!

No related posts.