Moartea lui Michael Jackson şochează prin normalitatea ei rău prevestitoare. Un geniu, un star, un extraordinar muritor. Într-un final Michael şi-a dat arama pe faţa-i modificată de nenumărate operaţii. A fost şi el un muritor extraordinar. Ca noi toţi, de altfel.
Ne trăim idealurile şi alergăm legaţi la ochi voluntar spre prăpastia care ne nivelează pe toţi. Spre momentul final în care culoarea pielii modelată de zeci de intervenţii chirurgicale, când milioanele de albume convertite în conturi bancare şi case de vis, când visele însele comprimate spre a lăsa loc ultimului film de scurt metraj al cărui protagonist suntem vor trage după ele un mare semn de egal. Iar după egal va fi acelaşi rezultat banal pentru toţi.
Michael Jackson îşi încheie cursa, notele din care i-a fost compusă melodia vieţii se risipesc în eter odată cu sunetele difuzate obsesiv şi ipocrit de toate posturile de radio.
Nimic nu ne înfioară mai tare decât normalitatea morţii lui, o normalitate pe care o urâm din toată inima, o normalitate care ne îngrozeşte.
Cât mai contează acum culoarea pielii, octavele în care a cântat, discurile de platină, fanii care îl plâng, personajele care varsă lacrimi de mucava? Cât mai contează faima şi banii când eşti mort?
Şi totuşi articolul meu nu este despre Michael ci este despre viaţă. A ta şi a mea. Şi într-un fel este şi despre investiţii şi despre obiectele în care ne-o investim.
“Căci ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul”.
Chiar aşa…ce ti-ar folosi? În ce îţi investeşti viaţa limitată?
Daca ti-a placut ce ai citit aboneaza-te la feed-ul RSS sau primeste articole asemanatoare prin email Urmareste-ma pe twitter!
No related posts.
MJ n-a murit chiar banal, a murit din cauza multelor alegeri nefericite pe care le-a facut de-a lungul timpului. Si daca oamenii ar fi trait ‘by default’ 200 de ani el ar fi sfarsit-o probabil tot la 50, nu crezi?